Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
reîntâlnire cu nuvelele pirandelliene de Doina Condrea Derer

calitatea tălmăcirilor şi a aparatului critic din volumul Luigi Pirandello, Nuvele pentru un an, Humanitas, 2017, în colecţia „Biblioteca italiana“, sunt, alături de celebritatea scriitorului, o reînnoită invitaţie la lectura unei părţi restrânse, din păcate, dintr-o operă întinsă, nu doar importantă.

Contrar a ceea ce se deduce din pagina interioară de titlu (Traducere de Mihai Banciu şi Florin Chiriţescu), nu avem prestaţia „la două mâini“ a celor doi cunoscuţi italienişti, ci alăturarea câtorva din transpunerile lor independente, publicate la distanţă de 32 de ani: 6 din cele 9 din O lume de hîrtie, cu o introducere de Nina Façon, ESPLA ş1957ţ, truda neobositului F. Chiriţescu şi 20 ale rafinatului scriitor M. Banciu (din Nuvele pentru un an, Univers, 1989) semnatar, doar atunci, şi al Cuvîntului înainte şi al notelor. Cei doi şi-au ales corpusul din două culegeri apărute acum 75 de ani la editura Mondadori, care doar în 1954 a tipărit integrala prozelor scurte ale autorului; în plus, în forma lor definitivă: 256 din cele 360 (câte zile are anul) programate. Cum ediţia completă există în bibliotecile noastre publice, Humanitas ar fi putut folosi oportunitatea pentru un florilegiu îmbogăţit, ştiut fiind că agrigentinul s-a tot reinventat ca prozator: La sfârşitul vieţii lui, Pirandello se regăsea ca un scriitor nou, observase prietenul acestuia, Corrado Alvaro, citat mereu pentru această propoziţie din prefaţa la Novelle per un anno, I, Mondadori. Şi de la prima povestire, scrisă la 17 ani, până la ultima, publicată postum, lucrurile s-au mai schimbat.

Se consideră îndeobşte că fiecare nouă generaţie de traducători (adică, la o distanţă de cca 30 de ani) poate/trebuie să vină cu versiunea proprie şi a ceea ce a fost tălmăcit de înaintaşi. Din diferite pricini, mai ales, dar nu doar pecuniare (o traducere putând rezista timpului), în ultimul sfert de veac, la noi, mulţi au preferat să refolosească integral ori parţial ceea ce exista, ocolind reeditarea clasică, supusă altui regim juridic. Procedându-se astfel, în cazul în discuţie, s-a uitat că la timpul lor, traducerile nuvelelor lui Pirandello – recomandabile, fără îndoială, în continuare – nu acoperă întreg arcul creativ al autorului; şi nici nu au fost făcute după textele considerate de la un anumit moment definitive. Or, stabilirea şi respectarea formei ultime a unei scrieri este unul din comandamentele filologiei, ramură tot mai strâmtorată de lingvistica teoretică şi aplicativă în învăţământul nostru universitar, spre deosebire de cel străin. Mai ales că au un cuvânt de spus şi traductologia şi critica variantelor, care au cunoscut, nu foarte de mult, perioada lor de glorie. Deşi, în cazul primei, trebuie recunoscut că şi fără mărunţitele teoretizări, cine are stofă de traducător nu prea greşeşte. Este cazul versiunii de acum aproape un secol a nuvelei „Il treno ha fischiato“/„ Trenul a fluierat“ făcute de scriitorul Emanoil B u c u ţ a , germanist, de fapt. (v. „Roma“, I, 1921, nr. 2, februarie, p. 2-3), confruntând-o cu originalul, pe de o parte, cu cele apărute în postbelic, pe de alta.

Sunt cazuri însă – rarissime, e drept – când refolosirea dezinvoltă a contribuţiei altuia nu-şi are locul. Căci doar o reeditare, în sensul strict al termenului, nu neapărat anastatică, dă cezarului ce-i al cezarului. Aşa s-ar fi cuvenit cu traducerea însoţită de note docte, generoase şi de o introducereconsistentă a Principelui lui Machiavelli (Ed. Ştiinţifică, 1960) a mereu nedreptăţitei Nina Façon; o reluare amendată şi îmbogăţită de ea însăşi a celei din 1943, semnată cu un pseudonim, forţată fiind de legile rasiale, în vremuri de restrişte. Traducere reprodusă după 1990 fără aparatul critic originar sau înlocuit cu altul, de Antet, Mondero, Humanitas ...

Revenind la Luigi Pirandello, pot interesa şi împrejurările în care numele şi paginile lui au pătruns în cultura noastră. După ce Luigi Capuana, unul dintre cei mai importanţi scriitori şi critici literari verişti, alături de clasicul Giovanni Verga, l-a încurajat pe mult mai junele lui coinsular să se dedice prozei, elogiindu-i primele nuvele, acesta le-a publicat în culegerea Amori senz’amore/Iubiri fără iubire. Nuvelele de început, zise „siciliene“, pentru caracterul lor mai pronunţat regional, au fost strânse apoi în volumele Beffe della morte e della vita/Farse ale morţii şi ale vieţii, Bianche e nere/Albe şi negre, Quand’ero matto/Pe când eram nebun. Între elefigurează şi remarcabilele „Lontano“/„Departe“ şi „La maestrina Boccarmé“/„Draga învăţătoare Boccarmé“.

În decurs de trei ani, agrigentinul a scris peste 100 de proze scurte care au apărut în săptămânalul «Il Marzocco». [...] «Il Marzocco» din vremurile bune (cel literar, nu cel critic, în care D’Annunzio şi Pascoli şi-au publicat cele mai frumoase poezii) [...], dintre care unele [...] de o spontaneitate şi de o frăgezime primăvăratică nemai întâlnite şsicţapoi [...], scria Ramiro Ortiz, citând „Lumina din odaia cealaltă“, în revista lui, „Roma“, I, 1921, nr. 2, februarie, p.7, numărul amintit, în care E. Bucuţa a oferit prima versiune românească a unei povestiri pirandelliene. În ultimul număr din acelaşi îndepărtat an al publicaţiei, umorul şi ironia scriitorului au fost comparate cu ale lui Alfredo Panzini de Mario Fubini, devenit în postbelic unul dintre cei mai respectaţi literaţi. O a doua contrapunere făcută de acesta tot acolo este între dramele şi proza sicilianului: Când de la teatrul lui, pe care el îl culege sub titlul generic „Maschere nude“, ne întoarcem la nuvelele şi romanele sale, simţi că în ele era, în afară de abilitatea aceea generică, şi ceva care vroia să fie hotărât, ceva al său, ceva particular. Este iubirea pentru situaţiile absurde, în faţa cărora viaţa noastră rămâne ca suspendată, chiar când întristarea s-a împrăştiat; iubirea pentru ceea ce este straniu, ciudat, care apasă mai mult mintea decât inima. Această iubire, care era mărturia desbinării interioare, considera drama ca o expresie a sa. („Scrisori din Italia“ în «Roma», I, 1921, nr. 12, decembrie, p. 6)

Volumul Novelle per un anno, Firenze 1922, a fost recenzat de I.şonescuţ S.şângerţ în anul apariţiei lui („Roma“, II, 1922, nr. 12, decembrie) şi comentat mai târziu de G. Călinescu în articolul „Pirandello şi pirandelismul“ („Roma“, IV, 1924, nr. 1, ianuarie), care a reluat chestiunea când, analizând nuvelele lui Giovanni Cavacchioli din volumul La morte nel pollaio/Moartea în coteţul de păsări , tipărit în Italia cu un an mai înainte, remarca tributul plătit de acesta concepţiei sicilianului. (v. «Viaţa Literară», II, 1927, nr. 40, 5 martie)

Graţie universitarilor bucureşteni, Pirandello a fost studiat de studenţii lor cu mult înaintea celor din prestigioase instituţii similare italiene şi străine. Giuseppe Petronio a deplâns ani îndelungaţi faptul că marii scriitori contemporani erau doar nişte nume în învăţământul superior din ţara lui, or Tatiana Slama-Cazacu îşi susţinuse deja în 1943 teza de licenţă consacrată scriitorului nostru, sub îndrumarea lui Alexandru Marcu.

Succesul european al romanului Răposatul Mattia Pascal (1904) şi al dramaturgiei, mai ales după 1921, înregistrat de revoluţionarele (scenic şi conţinutistic) Şase personaje în căutarea autorului şi Henric al IV-lea, nu putea trece neobservat de intelectualitatea noastră. Dar ani de-a rândul presa românească s-a interesat cu precădere de dramaturgie. „Teatrul lui Pirandello“ (din «Vremea» XVII, 1925, nr. 1, ianuarie) şi-a intitulat articolul Andrei Oţetea, istoricul cunoscut pentru contribuţiile lui absolut notabile la cunoaşterea literaturii italiene, pentru a da un exemplu. Ar trebui citaţi mulţi alţii alături de el, având în vedere că, publicistic, anul 1925 a excelat prin numărul articolelor (cca 30) consacrate scriitorului, atunci, pe culmile gloriei. (v. Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1919 – 1944), vol VII, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2005). Mult, mult mai puţine au fost intervenţiile privind proza, deşi din interviul luat lui G. Papini de M. Sectar rezulta că florentinul (cu o largă audienţă în interbelicul românesc, nu doar italian, destul de greu de înţeles astăzi) punea preţ exclusiv pe nuvelistica sicilianului. („O vizită la Giovanni Papini“, în „Opinia“, XXII (1926), nr. 5666, 17 apr., p. 1, ap., ibidem)

În anii scurşi, ce se apropie de sută, de la iniţitivele culturale ale lui Ortiz, ce-l umpleau, justificat, de mândrie, au apărut în răstimpuri inegal alternate, numeroase traduceri din beletristica lui Pirandello. Răzleţ, multe dintre ele (unele chiar foarte bune) au fost găzduite de ziare şi reviste, nu doar naţionale, ori în suplimente (ca „Lectura Floarea Literaturilor Străine“, ADEVÊRUL S.A., Director A. Toma, Biblioteca „Dimineaţa“, ambele din Bucureştiul interbelic sau, din 1990, în culegeri tematice etc. Lăsându-le deoparte pe acestea, antologiile din care – teoretic – pentru Humanitas se mai putea face o selecţie sunt: Nuvele, Bucureşti, Ed. „Ancora“, S. Benvenisti, ş1926ţ, în total 9, tălmăcite de Alexandru Marcu, şi Şalul negru, ELU, 1966, al îndelung privilegiatului editurilor, Al. Balaci, autor şi al Cuvântului introductiv la cele 43 de nuvele traduse de el, iar ulterior al monografiei Luigi Pirandello, Univers, 1986, succesivă mai amplei Pirandello, ELU, 1967, scrisă de Ileana Berlogea. Opţiune teoretică, deoarece, spre deosebire de alertele, nu doar temeinicele cărţi şi studii scrise de Al. Marcu, traducerile lui sunt mai degrabă greoaie. Fuseseră însă elogiate la apariţie, până şi de Mihail Sebastian, care, de dragul lor, l-a acuzat pe Ortiz că nu-şi cunoştea limba maternă! Renunţarea la ele, dacă au fost consultate, era scontată. În schimb, dacă nu s-a putut ori nu s-a dorit pentru colecţia „Biblioteca italiană“ să fie introduse traduceri ale ultimei generaţii de specialişti, se putea selecta, pentru o mai edificatoare cuprindere, şi din Şalul negru (alcătuit, scrie pe coperta interioară a cărţii, după Novelle per un anno, vol. I-II, Mondadori, 1957), cu tălmăciri comparabile cu ale celor preferate. Iată o mostră din „Eresia catara“, ilustrativă pentru frazarea minimalistă, lineară a originalului, respectată de Chiriţescu, dar şi de Balaci:

Il Ciotta chiuse lesto lesto l’uscio dell’aula, scongiurando di nuovo:
Zitti, per carità, zitti! Non gli date questa umiliazione, povero vecchio!
Sta parlando dell’eresia catara!
Ma gli studenti, promettendo di far silenzio, vollero che l’uscio fosse riaperto pian piano, per godersi dalla soglia lo spettacolo di quei loro poveri soprabiti che ascoltavano immobili, sgocciolanti neri nell’ombra la formidabile lezione del professor Bernardino Lamia.

Ciotta închise încetişor uşa aulei, implorându-i din nou:
Linişte, pentru Dumnezeu, linişte. Nu-i pricinuiţi durerea asta bietului bătrîn! Vorbeşte despre erezia catară!
Dar studenţii, după ce promiseră că au să fie cât se poate de liniştiţi, ţinură morţiş ca uşa să fie deschisă, cât de puţin, ca să poată privi barem din prag spectacolul acela în care bietele lor mantale de ploaie ascultau, încremenite şi picurând prin întuneric, formidabila lecţie a profesorului Bernardino Lamis. (tr. Florin Chiriţescu)
Ciotta închise repede uşa aulei, implorîndu-i din nou:
– Linişte, vă rog, linişte, linişte! Nu-l jigniţi pe bietul bătrîn ! Vorbeşte despre erezia catară !
Dar studenţii, făgăduind că vor sta liniştiţi, îi cerură să deschidă uşa încetişor, ca să se amuze la priveliştea sărmanelor lor impermeabile care ascultau nemişcate, scurgîndu-se de apă, în umbră, formidabila lecţie a profesorului Bernardino Lamis. (tr. Al. Balaci)

Iată şi versiunea Marcu din 1926:

Ciotta închise uşa sălii de curs, încet, încet de tot, rugându-se iarăşi de ei ca de Dumnezeu:
Tăceţi din gură, vă rog, băieţi! Nu mai râdeţi aşa de tare! Nu-l amărâţi până’ntr’atâta,
săracul bătrân! Vorbeşte despre erezia Càtarilor! –
Dar studenţii, făgăduind să stea liniştiţi, ţinură cu orice chip să fie deschisă uşa din nou, încet, încet de tot, ca să se bucure din prag de priveliştea sărmanelor pardesie care ascultau smirnă, picurând negre în umbră, formidabila lecţie a profesorului Bernardino Lamis. (Al. Marcu)

Dar nu toate traducerile din Şalul negru ar fi fost de preferat. Este mult mai convingătoare şi, cu excepţia unei scăpări, mai fidelă semantic, de exemplu, cea a nuvelei „Mondo di carta“/„O lume de hârtie“, făcută de Chiriţescu, cum rezultă din următorul eşantion:

Un gridare, un accorrere di gente in capo a Via Nazionale, attorno a due che s’erano presi: un ragazzaccio di quindici anni, e un signore ispido, dalla faccia gialliccia, quasi tagliata in un popone, su la quale luccicavano gli occhialacci da miope, grossi come due fondi di bottiglia. 

Sforzando la vocetta fessa, quest’ultimo voleva darsi ragione e agitava di continuo le mani che brandivano l’una un bastoncino d’ebano, dal pomo d’avorio, l’altra un libraccio di stampa antica.

În colţ, pe Via Nazionale izbucni un strigăt şi lumea se strânse numaidecît să-i vadă pe cei doi care se luaseră la harţă: un băietan de vreo cincisprezece ani şi un domn zbârlit, cu o faţă gălbejită de parcă era tăiată în miez de cantalup, pe care lucea o pereche de ochelari, mari şi groşi ca nişte funduri de sticlă.

Vociferând răguşit, domnul se căznea să arate tuturor că el avea dreptate şi-şi agita fără încetare mâinile, în care jucau, ameninţătoare, un bastonaş cu măciulia de fildeş şi cogeamite ceaslovul ieşit dintr-o veche tiparniţă. (tr. Florin Chiriţescu)

O hărmălaie, o sumedenie de lume la capătul căii Naţionale înconjura pe cei doi care se luaseră la ceartă: un ştrengar de vreo cincisprezece ani şi un domn nervos cu faţa galbenă ca lămîia în care străluceau ochelarii de miop cu lentilele groase ca nişte funduri de sticlă.

Forţîndu-şi glasul slab şi dogit, acesta încerca să se justifice, agitîndu-şi mereu mîinile; într-una avea un bastonaş de abanos cu mînerul de fildeş, în cealaltă o carte mare şi veche, tipărită cu caractere antice. (tr. Al. Balaci)

În multe alte cazuri, însă, cum s-a văzut, de dragul lui Pirandello, Şalul negru putea fi luat în consideraţie.

În privinţa paratextului din ediţia Humanitas, trebuie apreciată dispunerea celor 26 de nuvele făcută, inspirat, în funcţie de efectul tonal, care evită într-adevăr monotonia, cum şi-a propus Miruna Bulumete, semnatară a selecţiei, prefeţei şi notelor. Iar paginile ei introductive, bine scrise, nu sunt doar fireasca pledoarie în favoarea referentului ci şi un concentrat de informaţii ce-i permit cititorului să-l plaseze pe autor în panorama literaturii moderne, precum raportarea lui tranzitorie la naturalismul autohton, la avangardele primei jumătăţi a secolului 20, recte, expresionismul şi suprarealismul. Oportună este şi referirea la studiul L’umorismo (1908), ghid critic inconturnabil pentru înţelegerea creaţiei autorului, devenit un capitol de sine stătător de estetică. Teoria umorismului formulată de L. Pirandello, inspirată parţial de contemporanul Bergson, porneşte de la contrastul dintre fluenţa neîntreruptă a vieţii şi măştile (asumate individual vs. cele atribuite de ceilalţi), măşti rezultate din izolarea şi fixarea unei fărâme tranzitorii din flux. Aspectele contrastante ale unei situaţii provoacă, a arătat el, un sentiment aparte, pe care l-a numit il sentimento del contrario. Este vorba de o reacţie ulterioară primei, când incongruenţa este doar sesizată: l’avvertimento del contrario, cu sintagma lui. Aşadar, primul moment, ce surprinde contrastul dintre orizontul de aşteptare perceptiv, adică, dintre ceea ce ar trebui să vezi şi ceea ce ai înaintea ta, este urmat de al doilea, în care intervine judecata. Aceasta face ca prima impresie – de situaţie hilară – să se coloreze empatic: gândindu-te la mobilul stării de fapt, reacţia, din casantă, devine ironie înţelegătoare. Aşa a explicat Pirandello umorismul. Ar fi de adăugat că dicţionarele limbii italiene alcătuite după 1908 definesc termenul în contrast cu comicul, conform celebrei lui analize. Un citat, bine ales şi bine plasat de prefaţatoare, suplineşte exemplul dat de autor, al doamnei în vârstă, împopoţonată ridicol, în speranţa că îşi va recuceri soţul, care stârneşte un zâmbet îngăduitor.

Deşi volumul este de nuvele, iar, cronologic, naraţiunile au precedat dramaturgia scriitorului, introducerea începe convingător cu analiza acesteia din urmă, de mai mare şi mai recunoscută valoare, pentru că aruncă noi lumini asupra celorlalte genuri. Îi este acordat spaţiul cuvenit teatrului în teatru, procedeul prelucrat inventiv de autor, pentru ca realitatea textului literar, într-un cuvânt, ficţionalul, să intre în coliziune cu realul în carne şi oase. Se insistă aşadar asupra pieselor în care scena cu reprezentaţia teatrală nu este, ca în arhicunoscute exemple, un simplu expedient. În afară de asta – se continuă – ele trimit la visul fiinţei umane, de zbor spre esenţe, spre absolut. S-ar putea aminti că originile îndepărtate ale motivului se găsesc în neoplatonismul renascentist italian, de la Marsilio Ficino încoace, cu reverberaţii europene pluriseculare. Pornind de la constatarea că proza de scurtă respiraţie nu duce la o imagine diferită de cea a dramaturgiei, celor două genuri li se acordă în prefaţă aproape acelaşi spaţiu.

Deşi gravitează în jurul aceleiaşi problematici – a stabilirii adevărului –, moment perturbant, de provocare a minţii şi psihicului, povestirile incluse în volum sunt împărţite în metaistorice (ce pot fi situate în orice interval temporal) şi cele legate de momente anume. Ca şi în prefeţele anterioare, a Ninei Façon din 1957 şi a lui Mihai Banciu de acum 28 de ani, nici în actuala nu este uitată tipologia personajelor. Ea este stabilită (şi redată sintetic, în fraze bine calibrate) în funcţie de relativismul – conştientizat ori nu, rezultat din contrapunerea frustă a „adevărurilor“. Dar şi de reacţiile vulnerabilei fiinţe umane, angoasată de gândul morţii, nu doar de circumstanţele existenţiale; reacţii însoţite uneori de alienarea mentală. Renunţând la simpla parafrazare rezumativă a nuvelelor în favoarea grupării lor în funcţie de un numitor comun, Miruna Bulumete lasă cititorului plăcerea de a descoperi trama şi modernitatea naraţiunilor alese.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara