Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Recenzii de ---

Marin Mălaicu-Hondrari,
La două zile distanţă,
Bistriţa, Editura Charmides, 2011, 86 p.

Întâia secţiune din noul volum de versuri al lui Marin Mălaicu-Hondrari, intitulată Immigrant song. Poemele din Cordoba , îşi are sursa în experienţa spaniolă a poetului, care a generat şi romanul Apropierea. Primul nume care-ţi vine în minte citind unele poeme este Garcia Lorca, cel din ciclul newyorkez: „unu// intru în Spania cu părul şi barba scurtate:/ imaginea fetiş a occidentului./ am venit pentru a mă dedica soarelui/ şi sudului,/ luminii mistice a Andaluciei./ sau nu.// de cu seară, cu mult înaintea lunii,// scânteiază reclamele,/ idolatria comerţului incendiază cerul.// aici luna luminează prin o mie de văluri,/ dar, la miezul nopţii, dacă te abandonezi unui instinct/ ce nu aparţine Orientului nici Occidentului// ci ubicuităţii,// poţi vedea copacul plin de păsări adormite/ (puţină umilinţă şi ştiinţa razei/ de a străbate frunzişul)”. Însă influenţele vin mai ales din zona poeziei spaniole contemporane, în special prin acel amestec de suprarealism şi hiperrealism care dă forţa celor mai multe dintre textele acestui volum: „uneori liniştea macină pereţii/ când mă izbesc cu capul de ei/ se aude un chicotit ca prin pâslă// prietene prietene să nu ne amăgim/ dincolo de pereţi stă presimţirea clară a vidului/ sunt la 400 de km de Madrid/ dar sângele negru al câinelui nu-mi dă pace”.
Vocea care rosteşte aceste poeme, unele ca nişte incantaţii, altele ca nişte sfâşieri interioare, aparţine unui eu neliniştit şi neaşezat în lume, tulburat de o hipersensibilitate care-l face să simtă enorm: „dacă e frig, mie îmi este cel mai frig./ cînd e cald, mie îmi este cel mai cald./ locul acesta cine l-a ales?// la zece minute de mers e raiul./ faţa ta e cernită/ mâinile mele tremură./ de câte ori vine lepra, sapă gropile comune/ le îndeasă cu ce urăsc ei şi iubim noi/ până se şterg diferenţele.”
La două zile distanţă este un volum puternic, care reuşeşte să-l scoată pe cititor din confortul său cotidian („suntem ai pământului şi ai întunericului. din stirpea şobolanilor cârtiţelor vampirilor. locuim odăiţe magherniţe gropniţe. viermuim”) pentru a privi lucrurile din jur cu alţi ochi, ceea ce reprezintă oricând o garanţie de calitate artistică.

Luminiţa Corneanu


Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu,
Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, 366 p.

Bogdan Popescu s-a afirmat ca autor de proză realist-magică, prin volumul de povestiri Vremelnicie pierdută şi prin romanul Cine adoarme ultimul. În această cercetare (la origine, teză de doctorat), previzibila sa fascinaţie pentru opera bănulesciană se îndreaptă, ca-ntr-o mişcare de reflux, către personalitatea care a generat-o. Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu este o biografie romanescă a părintelui Cărţii Milionarului. Însă romanescă nu înseamnă aici romanţată. Biograful, sârguincios în strângerea datelor şi meticulos în asamblarea lor, nu fantazează pe marginea documentelor, ci narativizează factologia, transformând- o într-o poveste de viaţă captivantă. Iar la montajul narativ, care evidenţiază etapele formării şi răscrucile din evoluţia scriitorului, se adaugă stilul expresiv şi găselniţa intertitlurilor analitice (preluată chiar de la Bănulescu). Volumul lui Bogdan Popescu dovedeşte, dincolo de miza lui strict informativă, faptul că istoria literară, anosta Cenuşăreasă a studiilor de literatură, poate deveni o prinţesă fermecătoare graţie unui condei inspirat
În cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan de la Alba Iulia, Banul de Aur… a obţinut Premiul pentru exegeza romanului românesc. Cartea are, fără îndoială, calităţi remarcabile. De asemenea, e adevărat că, într-un mod „detectivistic“, autorul ei caută corespondenţe între ficţiunile lui Bănulescu şi realitatea lumii prin care a trecut şi pe care a cunoscut-o prozatorul (locurile, oamenii şi legendele Făcăienilor, Călăraşilor etc.). Dar Bogdan Popescu nu încearcă, sainte-beuve-ian, să explice opera prin biografie. El ştie, ca şi Bănulescu (care „scormonise“ prin Prislop după „cheile“ creaţiei rebreniene), că „literatura mare n-are chei“. Banul de aur… luminează culisele spectacolului extraordinar al scrierilor bănulesciene (sursele de inspiraţie, experienţele existenţiale şi culturale ale „regizorului“), însă nu comentează spectacolul propriu-zis. Nu sporeşte în niciun fel interpretarea anterioară a operei. Importanţa demersului vine din altă parte: prezentarea detaliată şi comprehensivă a traseului biografic al unui scriitor trăitor sub vremi şi creator în răspărul lor; conturarea profilului psihologic şi spiritual al unuia dintre cei mai valoroşi şi originali prozatori români postbelici: un ins enigmatic, discret, laborios, obsedat de perfecţiune, „răbdător şi tăcut ca o broască ţestoasă“.

Gabriela Gheorghişor

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara