Numărul curent: 49

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Printre clasici de Dan Croitoru


Motto: "(...) toti suntem reformatori cu gura, până ce vor veni si faptele să răspundă" (Alecu Russo)

S-a spus despre Cornel Regman că ar fi înclinat de mult spre "praxis"-ul criticii, spre critica aplicată decât spre teorie. Frapează, într-adevăr, în scrisul său, tăietura rece a bisturiului critic, sondarea minutioasă a adâncimilor operei, efort ce nu conduce spre o formă finală rigidă, academică, ci mai degrabă spre una născută din cultivarea paradoxurilor, a asociatiilor insolite, din căutarea orgolioasă a ineditului.
Astfel, Cornel Regman descoperă în Alecu Russo unul din pionerii eseului românesc. În Cântarea României, criticul identifică premisele "eseului poematic", în vreme ce Studie moldovană, Cugetări si Amintiri fac din Russo "descoperitorul, multă vreme ignorat, al unei modalităti de expresie a spiritului, a gândirii vii, plastice senzuale pe care azi ne-am obisnuit s-o numim eseu de idei si care nu o dată îsi adjudecă printre mijloace critica si chiar polemica". Fundamentat pe observatie si reflectie, eseul lui Alecu Russo se naste din reactia sa la mutatii petrecute în teritoriul istoricului, al socialului, al literaturii sau lingvisticii.
Într-un studiu deosebit interesant, intitulat Caragialestii si datat 1945, Cornel Regman urmăreste prezenta unor trăsături comune, a unor constante stilistice, ca să spunem asa, în linia ce pleacă de la Iorgu sau Costache Caragiale si se sfârseste, trecând prin Ion Luca, cu Mateiu. Se poate vorbi de "o dinastie"?, se întreabă Cornel Regman. Sau mai degrabă, folosind o inspirată sintagmă, de "un moment Caragiale"? Trecutul lor "artistic" - desi nu stiu de ce nu renunt la ghilimelele ironice, intentia acestora fiind, fără dubiu, una nobilă - pare a fi actionat în mod evident asupra comportamentului descendentilor. "Din exercitiul îndelungat al atâtor conventionalisme", scrie Regman, "si în contact cu un public ce dovedea că se lasă destul de ieftin descusut sentimentaliceste, ei ajung astfel să-si creeze până la urmă un fel de stil, să-si alcătuiască o mină aparte (în dosul căreia ghicesti malitia ghidusă a unui Iorgu Caragiale) si chiar o anume dezinvoltură persiflantă, ce se va impune cu vremea ca un al doilea fel de a fi al familiei. E o poză aceasta, un soi de al Caragialestilor, sau mai degrabă un maniacalism, care poate fi întâlnit în forme felurite chiar la scriitorul de mai târziu, cât si - într-o mixtură mai complicată - la fiul acestuia, Matei".
...În fine, ar trebui să discut mai pe larg (si nici atunci nu stiu dacă as reusi să surprind toate nuantele profilurilor critice ale lui Cornel Regman) despre cele două studii dedicate poeziei si prozei lui Alecsandri, despre spiritul "Junimii", ca moment fundamental al culturii române prin introducerea noilor conceptii critice, a noilor criterii de disociere, a noilor idealuri, în ultimă instantă; despre conflictul lumilor în Baltagul sadovenian; despre simfonia (beethoveniană) a aspectelor stilistice din Răscoala lui Rebreanu; despre forta (argheziană) de plasticizare a verbului poetic blagian; despre proza de "observatie si experientă" a lui Pavel Dan... si despre multe altele. Am să mă opresc doar, în încheiere, la un alt studiu din 1945, Un ev galant al lumii dunărene în creatia eminesciană. Cornel Regman e, probabil, primul dintre cei care vorbesc despre un "romantism minor" al liricii eminesciene sau, ca să folosim termenii lui Virgil Nemoianu, despre o "epocă Biedermeier" a poeziei eminesciene. E vorba, mai exact, de poeziile din prima perioadă a creatiei eminesciene, publicate în Convorbiri literare (Venere si madonă, Epigonii, basmul Făt-Frumos din lacrimă si Mortua est si, mai apoi, de Sărmanul Dionis, Egipetul, Înger si demon, Floare albastră, Împărat si proletar). În încercarea de reconstituire a unei mitologii autohtone, speciile predilecte la care recurge Eminescu sunt epopeea, pastorala, basmul, "îmbinare de fictiune istorică si basm popular, totul asezat într-un peisaj miraculos (grădina lui Eutanasiu), dar cu elemente de pastorală moldovenească". Or, după cum iarăsi se stie, Virgil Nemoianu a consacrat Biedermeier-ului literar o lucrare unanim elogiată (si premiată), Îmblînzirea romantismului. Literatura europeană si epoca Biedermeier, cunoscută în România chiar înaintea recentei ei traduceri, prin intermediul cărtii lui N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Potrivit dihotomiei terminologice a lui Virgil Nemoianu, "Romantismului înalt" sau "romantismului culminant" ("High-romanticism") "al grandioaselor fantezii si viziuni" îi succede o epocă "Biedermeier", caracterizată prin "înclinatia spre moralitate, un amestec de realism si idealism, intimitate si idilism, lipsa presiunii, tihna, sentimentul de satisfactie, gluma nevinovată, traditionalismul, resemnarea". Toate aceste forme ale micului romantism de sorginte germană sunt scoase în evidentă de studiul lui Regman, care foloseste însusi termenul de "romantism minor" cu aceeasi acceptie ca la Nemoianu, dar cu aproape patru decenii mai devreme: "E aici (adică în ciclul "intimist" - poeziile Floare-albastră, Făt-Frumos din tei sau Fata în grădina de aur, - n.m., D.C.) dovada unei familiarizări nu cu poezia clasică decadentă a secolului XVIII francez, ci cu aceea minor romantică, de provenientă germană (Geibel, Gessner, Tieck), cu mult sentiment al naturii, sau, cum zice mai sugestiv G. Călinescu, poezie în care ăvocatia naturii e însotită pe dedesubt de sentimentul mândriei de a iubi fireaă".