Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Prieteni de departe de ---

Meridianele de sărbători stau sub semnul Prietenilor de departe. Prieteni adevăraţi, dar cu care te întâlneşti doar când şi când, lăsând, între ei şi tine, firele afinităţilor, prieteni din cărţi, mereu alţii şi mereu aceeaşi, păstraţi pentru totdeauna într-un ungher al memoriei. Scriu, despre prietenii lor feluriţi care sunt, uneori, şi ai noştri, minunaţi companioni de departe sau dintre cei care se ascund între coperţi, Marina Constantinescu, Elisabeta Lăsconi, Catrinel Popa, Simona Sora şi Tudora Şandru-Mehedinţi. (Simona Vasilache)


La Stockholm

Acolo trăieşte prietenul meu Radu Penciulescu. Cînd l-am auzit vorbit în suedeză, era să leşin. Mi s-a părut că o pîlnie enormă îl trage şi îl înghite din faţa mea. Limba înseamnă apartenenţă. Identitate şi identificare. În limba română, toată disecţia lui genială şi simplă pe un text al lui Shakespeare sau cehov este inepuizabilă în sensuri, logică şi poezie. Fiecare frază pare pusă sub lupă. Perspectivele cercetării urmează firescul absolut. Nimic nu este sofisticat. Ca demonstraţiile lui Socrate. Există o voluptate a adevărului în construcţia filosofică. A ceea ce este scris acolo şi aşteaptă să fie înţeles de oricine. Inteligenţă, ludic, ironie. Cuvînt şi acţiune. Sens. Căutare în adîncul unei situaţii. Aceea a autorului. Imaginaţia se deschide odată ce găseşti codul textului. Mi s-a părut de la început că Radu Penciulescu are la el cheile Paradisului. Pe nimeni nu am auzit vorbind despre Lear sau despre Gaev ca el. Supleţea limbii române a lui îmi dă un soi de sentiment al posesiunii. Adică, el este al meu şi al culturii mele... O mărginire, de fapt. O pulsaţie de gelozie. Într-o cîrciumă aproape sordidă dintr-un Bucureşti chinuit de frig şi ploaie, Radu m-a plimbat prin Paris-ul lui. Pe străduţe ale nimănui, parcă, pusesem stăpînire pe timp, oameni şi teatru. Mi-a citat din memorie, zîmbind, sfîrşitul din Livada de vişini. O vedeam baletînd pe Ranevskaia printre amintiri, decizii şi soluţii. În cinci minute vrea să rezolve tot. Boala lui Firs şi viaţa Variei. Mirosul tutunului de pipă şi degetele lungi şi delicate ale lui Penciulescu fac parte din aburii poveştii. Haos este nu numai în mintea Liubovei Andreevna gata să se întoarcă la Paris după vînzarea livezii. Slăbiciunile ei nu înseamnă neputinţă. Poate doar vanitate. Ce se întîmplă azi cu noi din atîta vanitate? Însingurare, absenţă şi ură. Astăzi la Paris au murit oameni. Ne-au lăsat cu gura căscată nişte demenţi, fanatici ai crimei. Sînge, moarte, suferinţă. De ce? Mă tem că fiecare dintre noi a mimat, ipocrit, iubirea de celălalt. Puţin îi pasă, de fapt, unei Ranevskaia de bietul şi bătrînul slujitor Firs. Nici nu-l vede. Nici nu-şi dă seama că nu a fost dus la spital, ci a rămas prizonier ca într-o cuşcă în casa fără de livadă. Pe Varia crede că i-o poate pune în braţe lui Lopahin. Ce simplu... Lui Lopahin puţin îi pasă. Cui îi pasă că ne-am înstrăinat unii de ceilalţi şi că am lăsat ca veninul să urce în fiinţa noastră? Nepăsarea este realitatea pe care o negăm. Îl invocăm pe Dumnezeu să dreagă răul din noi. Tîrziu. Sîntem purtătorii dezumanizării. Am dat spectacole peste spectacole în care grija de celălalt părea subiectul esenţial. Aiurea! Faţade. Bifări de acţiune. Piruete fără sens ca cele ale Liubovei.

Pe străzile Paris-ului pe unde m-am plimbat imaginar cu prietenul meu Radu Penciulescu este sînge. Lacrimile îmi ard faţa. Fug din această poveste. Mă odihnesc în vis. În bucătăria lui Radu de la Stockholm. Mîinile lui elegante, ireale, pregătesc ceva de mîncare. E cald. Mi-e bine. Nu înţeleg ce vorbeşte cu o amică în suedeză. Dar ochii lui calzi îmi spun, fără cuvinte, că iubiea înalţă şi salvează. Doar ea.

Marina Constantinescu


Prieteni fără asemănare

Prietenii de departe sau, uneori, de aproape, nu seamănă între ei. Fiecare este unic, în felul său, iar lumile lor te iau prin surprindere. Unii dintre ei creează un întreg ţinut, care se numeşte fie Yaknapatanpha, care are ca „unic proprietar şi stăpân pe William Faulkner”, fie Macondo, născut din realitatea halucinantă sudamericană şi din imaginaţia febrilă a lui Gabriel García Márquez.

Alţi prieteni nu aparţin unei singure geografii magice sau mitice – Ernest Hemingway îi duce pe ai săi cititori pe frontul Primului Război Mondial din Italia, în Spania Războiului Civil, în Cuba sau la poalele muntelui Kilimanjaro. De lumile exotice, pline de culoare, ale lui Salman Rushdie se poate scrie într-o manieră care să le surprindă tot farmecul. Însă prietenii de departe sau cei de aproape au şi alt dar: se avântă pe crestele timpului, se întorc în epoci depărtate, aşa cum o face Evgheni Vodolazkin, ce redescoperă spiritul rusesc medieval sau secretele războiului civil şi ale revoluţiei bolşevice. Mai aproape de spaţiul nostru, Ismail Kadare evocă, în felii, istoria Albaniei, atât de greu de supus de către Imperiul Otoman.

Nu lipsesc marile cicluri dedicate unor evenimente istorice: Philippa Gregory scrie despre destinul lui Henric al VIII-lea şi al soţiilor sale, ca şi despre Războiul celor două Roze, iar Joanna Kalogridis şi Sarah Dunnnant acaparează Renaşterea italiană, cu multele conflicte ce au sfâşiat cetăţi şi nobile familii.

Deseori, prietenii fără asemănare îţi aduc alţi prieteni, pe care îi cunoşti din altă perspectivă, aşa cum face Anthony Burgess, care izbuteşte să reînvie două personalităţi ale Renaşterii engleze: Shakespeare şi Marlowe. Alteori, forează în trecut şi focalizează ficţiunea asupra unor personalităţi care au îmbogăţit cultura şi civilizaţia occidentală, de la descoperitorul Troiei la Michelangelo, din romanele biografice ale lui Irving Stone. Surpriza imensă o aduce însă scriitoarea turcă Elif Shafak, care în ultimul ei roman, Ucenicul arhitectului, îl reînvie pe cel mai important arhitect al Imperiului Otoman.

Există prieteni ai fiecărei vârste, ei rămân de neuitat, şi recitite mai târziu cărţile lor îşi păstrează fascinaţia, aşa cum există cărţi ale copilăriei diferite de la o generaţie la alta: Harry Potter i-a lăsat într-un con de umbră pe Tom Sawyer şi Huckleberry Finn.

Civilizaţia noastră se schimbă într-un ritm tot mai rapid, apar prieteni noi, ale căror cărţi atrag magnetic. Este dovada că literatura continuă să rămână vie, în ciuda profeţiilor sumbre despre cititorii tot mai puţini, cărţile tot mai comerciale sau chiar dispariţia cărţii ca obiect.

Elisabeta Lăsconi


Eleganţa elfilor
(ghid pentru explorarea lumilor posibile)

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi dacă mesagerii unei lumi misterioase ar încerca să pătrundă într-o bună zi în lumea noastră, clătinându-ne certitudinile şi construind punţi din vise între ce se vede şi ceea ce poate fi doar presimţit? Viaţa elfilor, cartea cea mai recentă a lui Muriel Barbery (apărută acum şi în versiune românească), ne invită la un asemenea exerciţiu de imaginaţie, prinzând în plasa poveştilor întreţesute ceva din taina îndepărtatelor lumi legendare, a ţinutului ceţurilor şi a timpurilor imemoriale.

La prima vedere suntem tentaţi să credem că ne aflăm în faţa unui fermecător fantasy, nu cu mult diferit de cele închipuite de J.R.R.Tolkien sau J.K. Rowling. Şi fără îndoială Viaţa elfilor este şi aşa ceva: un basm pentru copiii de toate vârstele, în care făpturi din alte lumi împrumută vremelnic înfăţişare de iepure, de mistreţ, de inorog sau de copile orfane, binele şi răul se înfruntă pe fundalul unei dezlănţuiri apocaliptice a stihiilor naturii (fără ca victoria să poată fi adjudecată definitiv de vreuna din tabere), iar membrii „Cosiliului elfic restrâns”, reuniţi în „Pavilionul ceţurilor” supraveghează îngrijoraţi desfăşurarea evenimentelor, aflate mereu pe punctul de a le scăpa de sub control.

Însă, în egală măsură, romanul reprezintă şi un subtil elogiu al artei, o pledoarie pentru farmecul lucrurilor perisabile, pentru magia muzicii (personificată de micuţa Clara Centi) şi pentru cea a naturii (întruchipată de cealaltă copilă, Maria, ajunsă – nu se ştie cum – din Spania într-un sat retras din Franţa). Amândouă păstrează ceva din invizibilitatea şi din tremurul aerului, sunt înzestrate cu haruri neobişnuite (ceea ce îi face chiar pe neiniţiaţi să presupună că ar fi vrăjite) şi reuşesc să comunice prin intermediul unor poveşti fără cuvinte, prin viziuni şi vibraţii care sfidează legile raţiunii. La fel ca în finalul romanului Eleganţa ariciului, când Paloma Josse are revelaţia faptului că notele muzicale sunt în măsură să facă un fel de paranteze în timp, să deschidă un „întotdeauna” în „niciodată”, degetele Clarei poartă în ele puterea de a arunca punţi vrăjte între lumi îndepărtate: „Ceva s-a înfăşurat în aer, apoi s-a derulat în interiorul său. Era mai mult decât un miros şi mai puţin decât o amintire, în ea pluteau arome de pământuri şi de inimă, insinuând poveşti despre descoperiri aflate în întuneric, pe care degetele ei ambiţionau să le depene […] Ce cristale străpungeau această viziune despre care Clara ştia că nu este o reverie, ci percepţie aievea, departe înspre miazănoapte, a lumii Mariei?” (p.99) Asemenea pasaje dau întreaga măsură a rafinamentului unei prozatoare care – dincolo de poleiala seducătoare a unui univers miraculos – „universul este o poveste uriaşă”, afirmă la un moment dat Petrus, unul dintre elfii din suita lui Gustavo Acciavatti – are intuiţia exactă a modului în care lumile fanteziei comunică şi se întrepătrund. În plus, asemenea unor Milorad Pavic sau Richard Flanagan, Barbery găseşte instrumentele adecvate pentru a concilia procedeele autoreflexive (de sorginte postmodernistă), cu conveţiile fantasy-ului, suspansul cu digresiunile estete, emoţia autentică şi umorul de bună calitate. Cartea se citeşte – la fel ca Eleganţa ariciului – pe nerăsuflate, cu deosebirea că, rigoarea impecabilă a construcţiei din precedentul roman, lasă loc de astă dată jocurilor difuze de linii, iar arborescenţa barocă a imaginilor şi şlefuirea lor exagerată riscă de la un anumit punct încolo să obosească.

Cu toate aceste, Viaţa elfilor este o lectură agreabilă şi plină de tâlc, destinată mai multor categorii de cititori şi reuşind cu brio să deschidă breşe în real, pe măsură ce construieşte punţi între lumi îndepărtate. Din peisajul literaturii noastre contemporane poate doar Sara lui Ştefan Agopian şi, mai recent, Dulcea poveste a tristului elefant, de Diana Adamek, să îi poată sta alături …

Catrinel Popa


Despre fericire şi libertate cu scriitorul psihanalist Gustavo Dessal

Printre cele mai de preţ bucurii intelectuale şi de suflet pe care mi le-a adus anul 2015 - an darnic, dacă ar fi să amintesc numai apariţia în versiune românească a celebrului roman “Un veac de singurătate” de Gabriel García Márquez, adevărată culme în cariera mea de traducere - la loc de frunte sunt convorbirile cu un bun prieten de departe: Gustavo Dessal, psihanalist şi prozator argentinian stabilit în Spania. L-am cunoscut la Madrid, cu doi ani în urmă, prin bunele oficii ale unei prietene comune, distinsa hispanistă Ioana Zlotescu. De la început m-a atras această inedită îmbinare între psihanaliză - care în zilele noastre stârneşte tot mai mult interes - şi creaţia literară.

Autentică personalitate în domeniul psihanalizei, Dessal este membru al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză, profesor şi conferenţiar la diferite univer-sităţi din Spania, autor a peste o sută de articole publicate în reviste de specialitate şi de cultură (din America Latină şi Europa) şi al volumului “Las ciencias inhu-manas” (“Ştiinţele inumane”, Barcelona, Gredos, 2009). Împreună cu renumitul sociolog şi filozof Zygmunt Bauman, a scris eseul El retorno del péndulo.Sobre psicoanálisis y el futuro del mundo líquido (“Întoarcerea pendulului. Despre psihanaliză şi viitorul lumii lichide”, Madrid-Buenos Aires, Fondo de Cultura Económica, 2014), un dialog care ţinteşte dincolo de explorarea similitudinilor între psihanaliză, filozofie şi sociologie, un exemplu ce dovedeşte cât de rodnică poate fi abordarea interdisciplinară pentru a analiza şi înţelege o realitate multifaţ etică. O carte care invităî, în fond, la o reflecţie perpetuă asupra universului societăţii în care trăim.

Pe tărâmul literaturii, s-a remarcat prin cele două romane Principio de in-certidumbre ( „Principiul incertitudinii”) şi Clandestinidad („Clandestinitate”), un al treilea, Anne, fiind în curs de publicare, precum şi prin volumele de povestiri Operación Afrodita („Operaţiunea Afrodita”), Más líbranos del bien ( „Ci ne izbă-veşte de bine”) şi Demasiado rojo („Prea mult roşu”), unele fiind traduse în engle-ză, franceză, portugheză şi română.

Citindu-i povestirile, am descoperit un demers original, în care numeroase de probleme esenţiale ale lumii de astăzi îşi găsesc o abordare surprinzătoare, ce te atrage şi implică, făcându-te să vibrezi şi să te identifici, căci autorul îşi foloseşte permanent cunoştinţele psihoanalitice pentru a trasa cu un condei sigur, profilul omu-lui actual.

În toamna acestui an, am avut fericita ocazie să stăm îndelung de vorbă, în ospitaliera sa casă de la Montepríncipe, de lângă Madrid, despre o mulţime de teme: despre cărţile şi preocupările lui, despre România, Spania, America Latină şi şi Europa, despre viitorul „lumii lichide”. Au revenit adesea în cursul conversaţiei noastre mult dezbătutele concepte de fericire şi libertate, în legătură cu care psihanalistul a făcut părtunzătoare comentarii, din care spicuiesc câteva: „Paradoxul epocii actuale este că ne promite fericirea la îndemână, în vreme ce noi simţim cum ne înde-părtăm tot mai mult de acest vis etern...”; „Noul sindrom de oboseală cronică este rezultatul imperativului modern de a trăi fără limite, de a extrage maximum de la viaţă. Obligaţia de a fi fericit este epuizantă, ca şi aceea de a fi un triumfător...”; „Întotdeauna căutăm o fericire completă, şi asta ne face să ne apropiem de carac-terul nostru incomplet în lumea actuală în care nu există limite, unde iluzia consumului ne determină să dorim din ce în ce mai multe, în virtutea logicii că totul este posibil...Astăzi, oamenii sunt prizonierii imperativului succesului. Odinioară, oamenii erau dispuşi să renunţe la siguranţă, în favoarea unei libertăţi mai mari. În actualitate, valorile s-au inversat şi societatea de control îşi aplică tot mai puternic instrumentele de restrângere a libertăţilor, sub pretextul de a spori siguranţa. Con-trolul se extinde în toate sferele, fericirea a ajuns o chestiune de stat şi viaţa individuală a încetat să ne mai aparţină. Existenţa în sine a intrat într-un proces de calcul şi protocolizare. Viaţa şi moartea, boala şi sănătatea, se gestionează ca orice marfă, urmând logica de cost/beneficiu ca orice bun de consum...”; „Credem că avem dreptul la fericire, şi asta ne face nefericiţi. Trăim în apogeul principiului plăcerii, dar asta ne face să suferim. Nu mai vedem fericirea ca o aspiraţie cum este de fapt, ci ca un drept, şi ca atare ne simţim frustraţi...”

Protagoniştii povestirilor sale ilustrează grăitor aceste idei. Însă, aşa cum re-marcă sugestiv cunoscutul psihiatru şi scriitor Ion Vianu, în prologul la tălmăcirea în română a volumul de povestiri „Operaţiunea Afrodita”*: „Dessal nu se lasă antrenat nici un moment în mania conceptualizării; cu atât mai puţin transpar schemele teoretice. Cu alte cuvinte, acest clinician sută la sută este şi un om de litere integral, care a inserat într-o formulă originală o tradiţie literară începând de la Cehov, ajungând la Borges trecând prin Kafka.”

Se cuvine să adaug în încheiere câteva cuvinte despre omul Gustavo Dessal: deschis, simplu, apropiat, generos, cultivând cu distincţie şi discreţie prietenia. Pentru mine este o bucurie să mă număr printre cei care au privilegiul de a-i fi prieteni.

Tudora Şandru Mehedinţi

_____________

* Volum în curs de pregătire la Editura Rao, tradus de Cornelia Rădulescu şi Tudora Şandru Mehedinţi.


Cercul Cultural de la Ierusalim

Nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge în mijlocul Cercului Cultural din Ierusalim în absenţa lui Leon Volovici. Cunoscut în ultimii 20 de ani pentru mesele rotunde pe probleme delicate ţinînd de evreitate, dar şi pentru atenta selecţie (valorică) a invitaţilor sau, iată, mai recent, pentru cele trei volume extrem de consistente (Întîlniri la Ierusalim, 2001; Noi întîlniri la Ierusalim, 2007; O lume văzută de la Ierusalim, 2014) apărute la Editura ICR – Cercul li s-a datorat esenţial lui Leon Volovici şi lui Costel Safirman. După moartea lui Leon Volovici, exact acum patru ani, regizorul Costel Safirman s-a ocupat, cu o energie şi o tenacitate uluitoare, nu doar de supravieţuirea informală a Cercului de la Ierusalim, ci şi de receptarea acestui al treilea volum, în România şi în Israel. „Nu e de ajuns să vrei să trudeşti, ci trebuie să ai pentru ce să trudeşti, iar asta a fost şansa mea”, spunea Costel Safirman, zilele trecute, cu modestie, la ICR Tel Aviv, unde a organizat o evocare (deloc panegirico-previzibilă) a acestei veritabile instituţii culturale care este Cercul din Ierusalim. Vreme de două decenii, scriitori, oameni de litere, eseişti din diverse zone, istorici, kabalişti, actori, regizori s-au întîlnit acolo şi au vorbit despre păstrarea memoriei, despre România aşa cum e ea, despre salvarea unei biblioteci crepusculare care face parte integrantă din această Românie. Cred că a fost pentru oricine, de-a lungul timpului, o provocare serioasă să se trezească într-un asemenea context, exigent şi sensibil deopotrivă; aşa a fost şi pentru mine. Mi-au fost însă alături prieteni mai vechi sau mai noi.

A fost cu noi şi Leon Volovici, în evocările tuturor celor implicaţi în întîlnirea de la Tel Aviv, dar mai ales prin prezenţa discretă şi caldă a soţiei sale, Hanna Volovici, care s-a ocupat cu acribie şi devotament de reeditarea volumului De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (Editura Hasefer, 2015) şi continuă să se ocupe de arhiva Leon Volovici. De fapt însă, au fost cu noi toţi prietenii care au trecut în ultimii 20 de ani prin cercul (de foc) de la Ierusalim şi pe sub ochiul intransigent al celor ce-l compun: Radu Cosaşu (care a trăit mereu „în spaţiul româno-israelian dintre aleea Popa Nan şi rehov Trumpeldor“); Virgil Duda (pe care nu l-am întîlnit, dar căruia i-am citit mai multe cărţi – ultima, Despărţirea de Ierusalim, chiar în drum spre Tel Aviv); Eram Sela (care-l citea pe Lucian Raicu amintindu-şi vorba cutremurătoare a lui Ion Barbu despre Lovinescu: „el este singura noastră raţiune de a scrie“); Matei Călinescu (care a vorbit acolo, în iunie 1997, despre „condamnarea antisemitismului ca ruşine a societăţii româneşti“); minunata Biti Caragiale, cu care am evocat-o pe Sonia Larian (în aşteptarea romanului dedicat lui Lucian Raicu pe care Sonia îl scrie acum).

Moshe Idel, cu autoritatea sa calmă şi cu doza de fatalismrealism care îl caracterizează, a vorbit despre biblioteca crepusculară schiţată în cele trei volume discutate: o „cultură evreiască dispărută, în ciuda cîtorva figuri proeminente... un aisberg scufundat şi care nu va fi niciodată cunoscut”. Deşi fizician de meserie şi profesor în SUA, Michael Finkental nu a vrut să pornească de la bing bang (altădată aducea în discuţie, în chestiunea discursului antisemit, o metaforă din lumea fizicii: energia cinetică şi energia potenţială), ci s-a întrebat cum ar mai fi posibile recuperările (istorice, literare, omeneşti) într-o lume întoarsă, în fond, cu faţa spre viitor. Mi-am amintit atunci, nu întîmplător, că exact la aceeaşi oră, la Universitatea din Tel Aviv, cercetătoarea Camelia Crăciun (studentă şi doctorandă a lui Leon Volovici) vorbea tot despre această chestiune cu cercetători ai fenomenului evreiesc din Europa Centrală.

E şi întrebarea la care sper să putem răspunde în următorii ani, prieteneşte, convivial şi plastic, aşa cum ne-au obişnuit Cercul de la Ierusalim şi cei doi amfitrioni ai săi de cursă lungă.

Simona Sora

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara