Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Portrete germane din anii 1920 de Edward Sava

În 1925, un anume Gustav Hartlaub a organizat la Mannheim o expoziţie pe care a intitulat-o Neue Sachlichkeit. Deutsche Malerei seit Expressionismus (Noua obiectivitate. Pictura germană de după expre­sionism), etichetând astfel pentru posteritate o nouă mişcare artistică. Majoritatea creatorilor reprezentaţi, trecuţi prin experienţa Primului Război Mondial, depăşind vehemenţa expresionismului şi inconsistenţele Dada, îşi propuseră o reîntoarcere la valorile "stabile" ale unui trecut ce cuprindea o istorie selectivă a artei de la goticul întârziat al lui Memling la romantismul lui Caspar David-Friederich.
Curatoarea Sabine Rewald a pus în centrul expoziţiei Strălucire şi ruină. Portrete germane din anii 1920 (Glitter and Doom: German Portraits From the 1920s) patru personalităţi marcante - George Grosz, Otto Dix, Max Beckmann şi Christian Schad -, dar a inclus şi artişti minori precum Rudolf Schlichter, Karl Hubbuch sau Georg Scholz... Modelele - figuri rămase în istorie sau doar arhetipuri - au fost folosite drept pretext pentru incursiuni socio-istorice în lumea Republicii de la Weimar, incursiuni detaliate mai ales în catalogul publicat de Yale University Press.
După un război dezastruos, o revoluţie înecată şi ea în sânge, intervalul dintre 1919 şi 1933 a fost pentru Germania o perioadă de nelinişte socială alimentată de incompetenţă politică. Ca şi altă dată în istorie, degringolada născută din distrugerea brutală a vechii ordini a fost elementul catalizator pentru noi experimente artistice, dar şi pentru abolirea unor coduri de moralitate... Poate că nu există o "instituţie" mai emblematică pentru anii Republicii de la Weimar decât cabaretul. Loc de confluenţă al satirei politice, sexualităţii exacerbate şi al unui nou limbaj muzical amestecând sonorităţi de jazz şi disonanţe strauss-iene, cabaretul este un punct de referinţă pentru literatura, plastica şi arta cinematografică a vremii.
Încă de la început, Hartlaub şi-a dat seama că personalităţile grupate sub semnul Noii obiectivităţi nu reprezintă un grup unitar. Artiştii pe care i-a denumit "verişti" - Grosz, Dix - erau preocupaţi de fenomenul urban, inegalităţi sociale, război, prostituţie. Adepţii "realismului magic" - Schad - îşi propuseseră să reînvie tradiţia clasică, adap­tând-o la condiţiile moderne. Veriştii au fost legaţi de miş­ca­rea de stânga, dar opiniile lor politice nu pot fi generalizate la întregul grup. Fiecare artist selecţionat de Hartlaub şi, im­plicit, de organizatorii expoziţiei de la Metropolitan, a avut propria opinie despre lume, artă, viaţă. Nu a existat un manifest comun. Nu a existat o comunitate artistică, deşi mulţi dintre creatorii menţionaţi au gravitat la un moment dat în jurul Berlinului.
Sabine Rewald a plasat în anticamera expoziţiei o schiţă pregătitoare, de mari dimensiuni, pentru tripticul lui Otto Dix intitulat Metropolis (1928). Alegerea este semnificativă pentru multiple motive. În primul rând, semnalează rolul central ocupat de Otto Dix (1891-1969) în economia expoziţiei. În al doilea, afirmă importanţa lucrărilor grafice pentru deplina înţelegere a artiştilor reprezentaţi. În fine, vizitatorul este pus încă din primul moment în faţa unei lucrări al cărei univers este tipic pentru întreaga artă a Noii obiectivităţi.
Pentru Dix şi colegii săi, a picta cu "obiectivitate" nu însemna doar a nu ascunde urâtul, ci dimpotrivă, a-l căuta cu asiduitate, a-l scoate mereu în evidenţă. În acest sens, chiar dacă privirea le este îndreptată spre lume şi nu spre propriul eu, artiştii ataşaţi mişcării Neue Sachlich­keit au produs lucrări care sunt la fel de subiective ca şi cele expresioniste. Diferenţa este doar una de manieră. Tablourile incluse în Strălucire şi ruină nu sunt pictate în culori ţipătoare, cu lovituri largi de penel. Grotescul cotidian este redat cu meticulozitate clinică, cu o delicateţe şi transparenţă a straturilor de culoare ce aminteşte de arta maeştrilor de odinioară, de la începuturile picturii în ulei.
Nicăieri nu este această tendinţă mai clară decât în opera lui Christian Schad (1894-1982). Spre deosebire de Grosz şi Dix, Schad a fost total neinteresat de critica socială sau satira politică. Unul dintre fondatorii dadaismului, Schad descoperă la un moment dat pictura Renaşterii italiene şi foloseşte modelul portretelor manieriste ale lui Bronzino pentru a sugera inaccesibilitatea contemporanilor săi, indiferent dacă aceştia sunt aristocraţi dezrădăcinaţi (Contele St. Genois), secretare (Sonia) sau artişti de circ (Agosta, omul cu aripi şi Rasha, porumbelul negru).
Otto Dix declara la un moment dat că "o sută de fotografii ale aceleiaşi persoane sunt doar o sută de instantanee separate şi nu reflectă niciodată o personalitate în întregimea ei ceea ce numai un pictor poate vedea şi reda". Astăzi vedem mai puţin pictura ca "opusă" fotografiei. Realismul poartă diverse veşminte pe care le considerăm la fel de autentice indiferent de forma lor. Inovaţii tehnologice au făcut ca detalii tot atât de vibrante ca cele pe care le admirăm în portretele lui Dix - textura jachetei negustorului de artă Alfred Flechtheim sau strălucirea instrumentelor medicale din cabinetul doctorului Hans Koch - să poată fi obţinute acum de un artist de talent indiferent dacă sunt pictate cu penelul sau sunt construite prin manipularea unor imagini fotografice.
Există o foarte in­te­resantă relaţie între pictura hiper-realistă a lui Otto Dix şi fotografia vremii, în special cea a lui August Sander (1876-1964). Acesta a încercat, în uria­şul său ciclu intitulat Oameni ai secolului al XX-lea să construiască cu "obiectivitate" un portret colectiv al societăţii în care a trăit, un catalog de fizionomii tipice pentru Germania interbelică. Cele mai bune dintre lu­crările sale sunt însă cele în care personalitatea modelului transcende clasarea într-o anumită categorie socială... Ca şi fotografiile lui Sanders, portretele lui Dix repre­zin­tă tipuri - poetul, acto­rul, boxerul, homosexua­lul, negustorul de artă, me­dicul, criticul literar în­conjurat de cărţi - care trăiesc nu prin caracteristici predefinite, ci prin excentricităţi individuale. Ziarista Sylvia von Harden este - cu părul ei scurt, monoclul, pachetul de ţigări - o reprezentantă tipică a boemei artistice din cafenelele Kurfürsterdamm-ului berlinez. Mâinile disproporţionat de mari, ochii trişti şi obosiţi îi afirmă însă individualitatea şi această individualitate este cea care interesează în primul rând.
Imaginile cu care asociem de obicei anii Republicii de la Weimar sunt caricaturile în care Georg Grosz a opus lumea îmbogăţiţilor împietriţi în filistinism şi cea a schilodiţilor de război sau doar de sărăcie. Cele două tablouri de mari dimensiuni incluse în expoziţie - Stâlpii societăţii şi Eclipsa solară - sunt mai puţin incisive decât desenele, dar reprezintă aceeaşi lume: ofiţeri-marionete, profitori fără scrupule, politicieni lipsiţi de coloană vertebrală. În ce măsură arta transcende critica socială în opera lui Grosz este o întrebare care nu are totdeauna un răspuns uşor.
Cel puţin ca volum, artistul cel mai bine reprezentat în expoziţie, după Otto Dix, este Max Beckmann cu 17 lucrări. Includerea creaţiei sale în Strălucire şi ruină este discutabilă nu numai pentru că Beckmann (1884-1950), mai vârstnic decât toţi ceilalţi artişti reprezentaţi, este îndeobşte asociat cu mişcarea expresionistă, ci mai ales pentru că a refuzat explicit orice asociere cu Noua obiectivitate. Pe de altă parte însă, chiar dacă paleta sa are o libertate caracteristică expresionismului, chiar dacă n-a fost niciodată preocupat de caricatură ca joc, atracţia lui Beckmann pentru lumea citadină îl apropie de subiectul manifestării de la Metropolitan... Mai mult, perioada anilor '20 a fost una dintre cele mai fertile din cariera sa şi nimeni în secolul al XX-lea nu a reuşit mai bine ca el să reprezinte imaginea individului neînfrânt de Istorie. Ori de câte ori picturile sale sunt puse alături de cele ale altor autori - Tânăr argentinian lângă Contele St. Genois d'Anneaucourt de Schad sau portretul lui Fridel Battenberg lângă Doamnă cu blană şi văl de Dix - seriozitatea şi adâncimea demersului său artistic ies cu atât mai bine în evidenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara