Înapoi la pagina curenta

Poezii:
Poezii de Markó Béla

Incontinenţă

Stă tot acolo şi-acum, rezemată de dimineaţă
până seara de clădirea de pe colţ,
numai arareori se lasă pe glaful de beton,
de parcă s-ar teme că nu se va mai putea ridica,
ziua de vară a stafidit-o groaznic pe Anna,
a slăbit în lunile din urmă
şi s-a ramolit de tot,
îi dădeam uneori cinci lei
când intram în magazinul alimentar,
dar nu atât de des ca mai înainte,
pentru că şi-a schimbat strategia,
dimineaţa nu se mai postează
lângă intrarea din strada laterală,
ci pe latura dinspre strada principală,
şi ar fi din partea noastră
un gest mult prea evident premeditat
dacă nu i-am întinde banii
ca din întâmplare, conduşi
de un impuls neaşteptat,
mai rău, dacă am ocoli clădirea,
ar putea să pară un fel de taxă sau impozit,
anume că am căuta-o negreşit pe ea,
dar nu-i putem ştirbi libertatea stabilindu-i
un fel de pomană zilnică
şi nici libertatea noastră, evident, n-o putem
sacrifica impunându-ne o astfel de obligaţie,
deci s-a stabilit un fel de coregrafie comodă
adaptată la toată situaţia asta –
şi aşa ne împiedicăm de ea la două-trei zile,
în clipa asta una dintre Anna tocmai discută cu cealaltă,
adică Anna a mea cu Anna cea fără adăpost,
mă trag deoparte, aştept, în drum spre casă
Anna îmi povesteşte şi mie
că bătrâna din ce în ce mai murdară,
pe care o cheamă tot Anna
şi care în realitate nici nu-i chiar aşa de bătrână,
se plânge că are incontinenţă,
nu-i spune aşa, se exprimă mult mai vulgar,
dar în definitiv este vorba despre acelaşi lucru,
despre care aflăm şi din desele reclame de la televizor,
dar am simţi şi dacă n-ar spune nimic,
ăsta-i adevărul, a fost şi la medic, se pare,
ar trebui operată, dar ce i-ar mai folosi,
apoi Anna îi dă Annei cei cinci lei,
la care Anna cea murdară, zdrenţăroasă,
ne răsplăteşte cu reţeta unei delicatese,
asta deja aud şi eu bine, la câţiva paşi de ele,
că-n seara asta îşi va pregăti un papricaş de pui,
şi-a procurat deja cele trebuincioase,
insistă pe amănunte, cum va arăta cina,
bineînţeles că nu reţeta e importantă,
pentru că şi noi o cunoaştem bine,
dar ne-o povesteşte atât de înflăcărată,
încât, pentru o clipă, aroma papricaşului
răzbate prin mirosul de ţuică şi urină,
ulterior ne mărturisim reciproc
că ne-a lăsat gura apă,
păi da, asta e puterea poeziei,
ne uităm înapoi la fără seamăn nefericita
şi-acum totuşi fericita Anna,
de la care am primit şi noi un dar
relativ ieftin.

 

Pete de ruj

The House of the Rising Sun

Cerul s-a răcit de foarte de mult,
iar acolo unde s-a zbătut un fluture colorat,
aripa sfâşiată atârnă în gura guşterului,
casa soarelui răsare s-a năruit,
lumina fierbinte a iadului nu ne potopeşte,
nu sfâşie noaptea,
păcatul nu are patrie.

Mai devreme sau mai târziu, vom fi inocenţi,
pentru că nu se mai află nimeni printre ruine,
numai cioburile cu pete de ruj,
numai bluzele, fustele destrămate,
lenjeria lepădată a îngerilor pe cer,
nori încreţiţi, îngălaţi.

De-aş mai auzi măcar o dată
cum răsună chitara electrică, se vântură
nebuneşte cracii pantalonilor trapez
ca-n filmele western uşile batante,
transpiră fustele mini pe pardoseala
de scândură a căminelor culturale de la ţară,
pe pulpele fetelor se vede urma adâncă
imprimată de marginea băncilor de lemn.

La tine mă gândesc acum, prietene,
cel mort în adolescenţă, dar mai înainte
am trecut înot împreună Lacul Sfânta Ana,
apoi l-am ascultat pe Eric Burdon
în timp ce toată vara presam, în schimbul
de noapte, lăzi întregi de figuri de şah,
turnam cu pâlnia cristalele albe sau negre
în maşină, ca să strângem banii
pentru chitară solo, chitară bas, tobe,
eu nu ştiam, bineînţeles, să cânt
şi nu cântam la nici un instrument.

O, rockeri îmbătrâniţi, pleşuviţi,
cei ce-aţi mai rămas în viaţă
şi nu renunţaţi nici acum
la surul murdar al cozii de cal, la cămaşa colorată,
vi-i aşteptaţi între timp pe băieţii cu sacouri, cravate,
pe fetele cu costume, cu mape de documente,
îi aşteptaţi în fiecare zi, dar vin târziu,
pentru că sunt reţinuţi de afaceri.

În focul de odinioară s-au carbonizat grinzile,
tatuaje verzui-albastre pe pielea zbârcită,
trupul vi-e cornos ca al crocodililor,
m-aş întoarce şi eu în casa aceea
în care răsăritul soarelui încă mă îmbată
ca vodca incoloră turnată în sucul de roşii
şi unde fetele şi-ascund sângerarea
sub mirosul parfumurilor ieftine.

M-aş lăsa atras de vârtejul subţiorilor
nerase, a palmelor transpirate,
m-aş muta pe veci
în casa soarelui răsare
înainte de a fi din nou inocent, dar numai
brusturele-şi loveşte frunzele pe malul şanţului,
pe pietrele însorite se încheagă zeama petelor de mure.

Trebuia să rămâi acolo,
în păcat, mizerie, revoltă,
să asculţi cum cântă animalele,
fiarele blânde, The Animals,
damnat să-nduri o nepământeană beţie.

Pentru că aici n-au mai rămas decât cărămizile sfărâmate,
numai negura tot mai deasă,
abia-mi mai amintesc de voi,
smocuri de vată, prezervative, benzi de magnetofon,
discuri negru-abanos împotriva tancurilor,
am fi avut, aşadar, măcar o şansă
de a evita inocenţa care ne asedia?

Sună, răsună undeva departe muzica,
dar noi am ieşit deja din ea,
am călcat în afara melodiei
ca peste marginea unui zgârie-nori
şi mai trăim o vreme,
în prăbuşirea care dezmeticeşte,
între duiumul de case ale asfinţitului de soare.

Aştept să pot revedea
casa nepereche-a soarelui răsare,
aştept răsăritul de soare,
îi aştept pe răzvrătiţi
ca să distrugă cu mântuitoare arme
de raze tot ce-i inocent,
ca-ntr-o mediocră producţie hollywoodiană,
pentru că nu de rebelii păcătoşi trebuie să ne temem,
ci de inocenţii
care s-au resemnat în faţa tuturor lucrurilor,
nu ne lăsa pe noi să apunem definitiv, Doamne,
şi soarele fă-l să răsară iar şi iar!

Traducere de Kocsis Francisko