Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poezie şi morală hispano-arabă de Grete Tartler

Între cele patru căi care au unit, vreme de aproape un mileniu, Orientul de Europa1, Spania a constituit legătura cea mai îndelungată. După califatul abbasid, al-Andalus poate fi considerată cea mai intensă lentilă de transmitere a gândirii greco-arabe în Occident. Ajuns în Spania pentru a scăpa de persecuţiile abbasizilor, ’Abd al-Rahman, nepotul ultimului calif omeyad, a ocupat Cordoba în 756, şi de atunci dezvoltările urbane au adus regiunea la un nivel de civilizaţie fără precedent. Sub omeyazii din Spania – şi ulterior sub almoravizi (1086-1147) şi almohazi (1150-1250) – islamul a determinat o cultură înfloritoare, unind caracteristici arabe cu cele mai puternice trăsături romanice. Între poeţii hispanoarabi, mai cunoscuţi au rămas: Ibn Zaydun, m.1070 , celebru prin amorul pentru prinţesa-poetă Wallada, califul al-Mu’tamid 1091, Ibn Hafaga, m. 1139 şi, nu în ultimul rând, misticul sufi Ibn Arabi, m. 1240, care pe lângă amplele sale scrieri filozofice a lăsat şi un diwan de versuri. De asemenea, lumea hispano-arabă a încurajat câteva poete, între care Wallada, m.1091, fiica unui calif omeyad din Cordoba. S-au păstrat câteva din poemele ei în scrisorile către Ibn Zaydun; îndrăzneala de a nu purta văl, de a-şi afişa iubirea şi versurile, de a refuza căsătoria şi mai ales de a preda unor tinere alese de ea însăşi arta poeziei a fost aspru criticată de contemporani (dar a fost şi lăudată de alţii, precum Ibn Hazm al- Andalusi, admirator al curajului şi al frumuseţii blondei cu ochi albaştri2).
Epoca de aur a poeziei andaluze e socotită sfârşitul secolului al XI-lea, mai ales din pricina înnoirilor formale. Tot acest secol a dat şi cele mai strălucite scrieri de morală, din care îl vom cita aici pe Ibn Hazm al-Andalusi, m. 1065, autorul Colierului Porumbiţei. În afara acestei scrieri „despre dragoste şi îndrăgostiţi”, singura sa scriere literară, Ibn Hazm este şi autorul unui tratat de etică şi morală, Caracterele şi purtările în lecuirea sufletelor. De data aceasta nu se mai adresează aristocraţiei vremii, ci îşi propune încurajarea învăţaţilor pe calea ascezei şi apropierii de Dumnezeu (aşa cum autorul însuşi, după câtţiva ani de dregătorii, exil şi înfruntare a tulburărilor politice din acea vreme s-a retras, pentru toată viaţa, spre a scrie despre teologie, istorie, dreptul musulman şi alte ştiinţe). Cunoaşterea moraliştilor antici greci şi latini şi, desigur, a Coranului, e îmbinată cu propriile mărturisiri: „.Pot eu însumi depune mărturie despre toate aceste feluri de oameni, iam cunoscut şi încercat”. Ideile antice sunt în permanenţă întreţesute cu îndemnuri islamice, pornind de la convingerea că, pentru a ajunge la fericire în lumea de jos şi în cea de dincolo, omul trebuie în primul rând să alunge îngrijorarea. Mijloacele de a face acest lucru sunt prezentate în capitole care îndeamnă la îmbunătăţirea moravurilor, la desprindere de cele lumeşti, la rafinare spirituală cu ajutorul ştiinţelor sau închegarea unor relaţii sociale armonioase. Stilul nu mai e, ca în Colierul Porumbiţei, metaforizant şi poetic, ci are simplitate şi claritate aforistică. De multe ori însă, comparaţiile, deosebit de sugestive, vădesc literatul în haina de moralist: „Cel ce se risipeşte pentru ţinta lumii de jos e asemeni celui care ar schimba un rubin pe pietriş”. „A critica un prieten e ca topirea unui lingou: sau se purifică, sau dispare”.
Binele se află în ceea ce conduce spre Binele veşnic, iar scăparea de rău se obţine prin armonie interioară şi credinţă: presupunând respingerea mâniei, atenţia trează la alunecările prin care unele calităţi pot deveni, prin exces, defecte, perseverenţă şi multe alte virtuţi – între care unele tipic islamice sau declarate ca atare (răbdarea, calmul înţelept, dărnicia, modestia/ moderaţia). Ignoranţa e considerată un păcat: în primul rând ca necunoaştere a ştiinţelor revelate sau ca ignoranţă neşlefuită prin ştiinţele religioase, dar şi în sensul general de grosolănie, lipsă de educaţie, lipsă de claritate în vorbire. Prin contrast, ştiinţa/cunoaşterea, studiată de la cele minore (între care şi poezia) la cele superioare (revelaţiile profeţilor, filosofia, etica) apare alături de dreptate şi practica moralei. Un joc de cuvinte frecvent la Ibn Hazm e tocmai cel între ‘ilm, ştiinţă şi ‘amal, lucrarea evlavioasă (prin rădăcina comună ‘ml ): tocmai pentru a vădi şi în plan lingvistic necesitatea înfăptuirii pentru desăvârşire. Ştiinţa, ca şi inteligenţa, e şi ea un dar dumnezeiesc, cine îl are e ca un pom roditor, iar învăţaţii n-ar trebui să lucreze fără gândul la Cel care le poate lua oricând înapoi acest dar.
În perechea contrastantă virtute-viciu, alte păcate care trebuie ţinute în frâu prin exerciţiu şi efort pios sunt şi pofta, lăcomia, orgoliul şi lauda de sine. Prostia se înfrânează prin cugetare iar grija prin binefacere, realizând că nimic nu contează în afara lucrării pentru cele veşnice. O teorie memorabil formulată de Ibn Hazm e că în caracter extremele se ating precum meridianele globului la poli: „Dacă ar spune cineva despre caractere că sunt ca un glob, deoarece extremele se ating, n-ar fi departe de adevăr. Vedem că într-adevăr urmările extremelor seamănă, omul plânge de supărare ca şi de bucurie, prea multă iubire provoacă la fel de multe greşeli ca ura excesivă şi poate duce la despărţire dacă îndrăgostitului îi lipseşte răbdarea şi echitatea”.
Desigur, domesticirea sufletului e „mai grea decât a unui leu”, care după ce se află în cuşcă nu mai poate face rău, în timp ce sufletul, chiar ferecat, încă mai poate. Dar această transformare se poate petrece cu ajutorul discernământului, care, ca şi logosul, distinge sufletul omului, duhurilor şi îngerilor de animale. Cel înclinat din fire spre rău poate reuşi transformarea la fel ca şi cel înclinat natural către bine, ba ar merita chiar, în această luptă, „mai multe laude decât cel în mod natural înclinat spre virtute, căci numai o minte tare şi virtuoasă poate lupta cu o fire coruptă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara