Numărul curent: 49

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Poetul în proză de Ioana Pârvulescu


Bărbatul scrie, femeia citeşte, aceasta este distribuţia de roluri impusă de şi în literatura română. Bărbatul e poet, femeia e muză şi destinatar, de la ea porneşte şi spre ea ţinteşte poezia. Este deci firesc ca poetul să nu existe, ca personaj literar, decît în variantă masculină, după cum muza lui nu există decît în variantă feminină. O inversare a rolurilor, cu un poet femeie şi o muză bărbat sună straniu, iar proza noastră a evoluat, timp de cel puţin un secol, cuminte, fără să-şi şocheze publicul.


Le lipseşte o doagă...

În secolul romantic, bărbatul convieţuieşte entuziast cu poezia, asumîndu-şi pătimirile şi măreţia ei. Poetul este una din figurile cele mai importante ale vieţii publice şi mult mai important, pe plan literar, decît prozatorul. Proză poate face oricine, ca Monsieur Jourdain, dar rima potrivită n-o găseşte decît alesul zeilor. Din renumele poetului face parte, pe cît posibil, o biografie extravagantă. Din viaţă, poeţii năvălesc imediat şi în proză şi sînt, ca personaje, bine primiţi. Pe la 1840 poetul este, încă, o figură care stîrneşte nu numai curiozitate, ci şi o anume suspiciune. într-una din primele lui ipostaze, în proza lui Alecsandri (Istoria unui galbîn..., 1844), are deja mare parte din atributele care-i vor defini identitatea: e idealist, e lipsit de spirit practic, pune poezia mai presus de moarte, reacţionează altfel decît un om normal, crede în semne şi minuni, e distrat, e ţîfnos (mai ales cînd n-are talent). Este remarcabil felul în care Alecsandri reuşeşte, chiar din această primă, schematică imagine, să prindă ambele feţe ale viitorului personaj, pîndit deopotrivă de admiraţie şi de ridicol, stîrnind curiozitatea (ce fel de lighioaie o fi) şi prejudecăţile (că poeţilor le lipseşte o doagă, că sînt mincinoşi ). Poetul creat de tînărul Alecsandri (la data aceea autorul avea 26 de ani) este subiect de bîrfă pentru interlocutorii din poveste, galbenul olandez şi paraua turcească. Dar bîrfa se transformă în subtilă apărare, chiar în elogiu: "Glasul lor stă în condei. Deosebitele scîrţîituri ce face acest instrument pe hîrtie produc cîteodată nişte armonii poetice care încîntă sufletul şi închipuirea". Era o afirmaţie pro domo.
Un deceniu mai tîrziu, primul personaj dintr-un roman românesc terminat, Manoil al lui Bolintineanu, este şi el poet. De data aceasta calitatea este pur decorativă, ca o floare la butonieră, căci nimic din evoluţia, nimic din substanţa personajului nu are legătură cu "meseria" lui. Ea e folosită numai drept pretext pentru cîteva discuţii despre literatura momentului. De la Manoil la Dionis distanţa este uriaşă: abia în proza eminesciană personajul îşi justifică numele de poet. Pentru cititor sînt probabil mai uşor de recunoscut însemnele exterioare, la care Eminescu nu face economie: Dionis e tînăr (poetul bătrîn e greu de imaginat), sărac, pletos, umblă noaptea, pe ploaie sau stă prin cafenele, are fantezii metafizice şi ochi visători. Pentru ca să nu existe nici un dubiu asupra talentului său, Dionis compune, sub lumina lumînării şi a inspiraţiei un poem "adevărat" (de altfel inclus, independent, cu un titlu care nu apare în textul în proză, Cugetările sărmanului Dionis, în volumele de poezii eminesciene). Iată ideea romantică despre cum, cînd şi unde se scrie poezia: "Şi-n asemenea momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus pînă la culmea mizeriei, devenea trist ? Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băgă de seamă că gîndirile lui adesea se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hîrtie..." Aşadar poezia vine pe neobservate, iar poetul nu i se poate opune, o transcrie aproape fără voie. Poemul face parte dintre puţinele în care îndeobşte melancolicul Eminescu valorifică, prin eroul său, Witz-ul romantic; chiar şi în finalul scris în tonalitate mai gravă se simte pirueta veselă: "De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gîndului odihnă, // O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, / Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e tot una / De-oi petrece-ncă cu mîţe şi cu pureci şi cu luna, / Ori de nu - cui ce-i aduce ? Poezie - sărăcie!" Secvenţa compunerii poemului sub ochii cititorului are, probabil, la
1 decembrie 1872, cînd apare nuvela în Convorbiri literare, mai mult mister decît astăzi: intrarea în laboratorul poeţilor romantici e interzisă, căci activitatea lor e socotită cvasimagică.
După ce personajul Dionis a dovedit că e poet scriind pe loc şi fără ştersături un poem de 16 strofe, la fel cum poeţii reali o făceau, la cerere, în albumele doamnelor, el scrie şi un alt poem, neaparent, dacă se poate spune astfel, adică fără strofe şi rime, dar la fel de ilustrativ pentru identitatea lui. Este vorba de trăirea onirică a unei alte vieţi, în alt timp şi fără limitări spaţiale. "Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea" - spune vocea narativă din final. Problema vine după o alta: "Cine este omul adevărat al acestor întîmplări, Dan sau Dionis ?" Răspunsul este atît de simplu încît a fost mereu ocolit pe departe: omul "adevărat" al acestor întîmplări este poetul, indiferent ce pseudonim îşi ia, iar visul său, adevărat şi acesta, este poemul care-i confirmă statutul, substanţa poetică, într-o probă de virtuozitate mult mai grea decît în "cugetările" glumeţ rimate.


Vrăjiţi de muza lor

Ca barzi cu succes palpabil, Alecsandri, Bolintineanu şi Eminescu au dat toţi trei poetului ce e al poetului. Nu numai că i-au deschis drumul în proză, dar i-au acordat şi locul privilegiat. Au scris nuvelă sau roman pledînd pentru poezie, visînd la poezie. Cu totul altfel stau lucrurile în proza realistă, în romanele ai căror autori nu au avut legături de suflet cu muza poeziei. în timp ce prozatorul se impune tot mai net în viaţa literară, în timp ce locul său începe să-l uzurpe pe al poetului, personajul-poet primeşte, şi el, lovitură după lovitură. în ambele "temelii" ale romanului românesc, Ciocoii vechi şi noi şi Ion, poeţii au un rol minor şi rizibil. La Filimon există un singur personaj "poet" şi acesta este Gheorghe, altfel spus îndrăgostitul inocent. Deşi serv, el îşi petrece orele libere într-un chioşc, în grădină, între "hîrtiile lui", meditînd şi scriind. Cele mai tulburătoare versuri pe care e în stare să le dea la iveală sînt: "Sus pe cer sînt multe stele / Cîmpu-i plin de floricele / Dar nici una dintre ele / Nu-i ca chipul dragei mele". în Ion, poetul este Titu Herdelea, în care Rebreanu are umorul să se proiecteze, după cum mărturiseşte, chiar pe sine. Dacă la Filimon personajul era un poet malgré soi, Titu e un poet conştient de nobleţea meseriei lui (va eşua apoi în gazetărie). De data aceasta corul vocilor admirative este folosit ca un bumerang narativ, se întoarce împotriva admiratului, ţinteşte tocmai neînsemnătatea personajului, ridicolul pretenţiilor sale: "Citea cu patimă versuri, romane. (...) Şi tot citind, a început şi el să scrie. întîi pe furiş, pe urmă pe faţă şi în sfîrşit cu tot dinadinsul. Iar cînd, într-o bună zi, Familia i-a publicat o poezie de trei strofe, şrevista la care a debutat şi Eminescu, n.m.ţ s-a hotărît definitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinţii, deşi în sinea lor nu prea înţelegeau cum va mînca şi se va îmbrăca Titu din poezii, împărtăşeau părerea fetelor. Domnii din Armadia şi cu deosebire domnişoarele au citit cu mirare şi invidie numele băiatului învăţătorului din Pripas subt o poezie tipărită. în curînd tot judeţul l-a consacrat poet." Inspiraţia romantică îl încearcă şi pe Titu Herdelea, dar perspectiva asupra ei este răsturnată, căci misterul s-a destrămat, iar personajul este anacronic: "Şi Titu citea şi scria mereu pînă noaptea tîrziu; stingea lampa, aştepta prin întuneric inspiraţia, înjgheba cîte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hîrtie... Herdelea ştatăl n.m.ţ cam mormăia uneori că prăpădeşte prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să audă asemenea imputări pămînteşti". Umorul subminează scena cîndva romantică: creaţia seamănă cu o vînătoare în care versurile sînt pîndite, ca potîrnichile, iar apoi prinse cu precipitare (aprindea repede lumina) ca nu cumva să scape.
Parodierea fumurilor poetice începe însă, mai devreme, de la Caragiale. în 1896, în schiţa Cum se naşte o revistă? este publicat sumarul primului număr din Avîntul tinerimii, în care poeţii ţin afişul. Iată selecţia de poezii, fără contrapunctele eseistice şi prozastice:

LA VENEZIA sonet (poezie)..................Raul Popescu
O EPILEPTICĂ (poezie).......................Ştefan Basilescu
îN SERAI pastel (poezie).........George Nicolaescu
îN SPITAL sonet (poezie)............Basile Ştefănescu
LA MORMîNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie)...........Traian Necşulescu

Lista lui Caragiale este continuată, în 1934, în pe nedrept neglijata carte a lui N. Steihardt, în genul...tinerilor, semnată Antisthius, la capitolul, de actualitate şi azi, în genul... "Antologiei poeţilor tineri". Cum impostura poetică e mult mai uşor de realizat decît impostura altor genuri literare, prozatorii sau criticii au încercat s-o controleze, prin parodie. Biografia tînărului poet din antologia imaginată de Steinhardt sună cunoscut: "Adrian (Ţucu) Bontăş. Născut la Răsturnaţii de Jos în judeţul Ilfov, în 1913. A urmat Institutul Schweitz-Thierrin, liceul Mihail Eminescu, liceul Matei Basarab, liceul internat Sf. Gheorghe, colegiul naţional Sf. Sava etc. Studii de harfă particulare, la conservatorul "Astra" din Braşov şi în Germania (Dresda) timp de cîteva săptămîni. A colaborat la numeroase reviste printre care Johnny, S.A.R. pe acţiuni, Ulisse, Cuvîntul liber, Hop şi eu, Phallus, - 273..., Mandciurea etc. Are în manuscris două culegeri: Păstrăvi şi canapele, Brazi şi găluşte cu brînză. (...) Lucrează în acelaşi timp la poemul Verişoara slabă a zăpezilor".
Proza şi-a renegat destul de rapid personajele-poet, cîndva deschizătoare de drumuri narative. Poate că ultimul mare poet în proză este, în literatura universală, Ivan Bezdomnîi din Maestrul şi Margareta de Bulgakov. Deşi îşi poartă defectele la vedere, are încă poezia în el, este un ales. Pînă şi diavolul, după ce îl încearcă, îl menajează. Ceea ce nu i se întîmplă şi criticului literar Berlioz. Dar despre critic şi despre prozator ca personaje literare, în episodul viitor.