Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Poeme din turnir de Aurel Pantea

Gînduri fade. Dispersie lentă. Viaţa interioară: inexistentă. Salut
cunoscuţi vagi. Fără memorie, fără gînduri, fără dorinţă de
acţiune. Întins. Ca o piele. Nimic interior. Doar decoruri.
Transpir în umbra clădirilor voievodale.
***
În parcul de sus al oraşului, nimic suspect, bătrîni şi adolescente.
Piele încreţită, ochi lăcrimoşi, gambe înnebunitoare,
priviri şi rîsete sub tei impasibili. Miresmele vieţii coboară întrun
oraş de dedesubt. Fluviu invizibil al unei dezagregări lente.
***
Scriu aritmic. Mă livrez capriciilor memoriei. Memoria e, ea
însăşi, discontinuă. Singurele momente de eventuală construcţ
ie sunt scenele. Scriu, ca să zic aşa, pe scene. Stau în faţa
trecutului şi el vine ca o curvă şi mi se oferă. Scrie, mă!
***
Am o noapte lungă. Îmi suport insomniile. Sunt foarte
frecvente. Ascult muzică gregoriană. Linişte deasupra vulcanului.
Să fii singur. Să fii singur şi să nu vrei asta. Urăsc, în continuare.
Alcool şi muzică. Să urăşti, clamîndu-ţi ranchiună,
gîndirea fără cer.
Am puterea de a mă judeca. Îmi simt toate păcatele. N-am
nevoie de judecata altuia pentru a ajunge la starea de
pocăinţă. Înţeleg aproape toate păcatele celuilalt. N-am nici o
toleranţă faţă de ale mele. Dar continui să le săvîrşesc. Omul
din subterană din mine găseşte luminile spre ziuă fără mediatori,
în afara unuia singur, de care mi-e ruşine. Fireşte, Christ.
Nu ştiu cît mă mai îngăduie.
Ea tînără, în furiile timpului,/ şi ele tinere,/ un anotimp plin/ de
guri,/ în faţă cu alt anotimp/ încărcat de guri şi mai rapace,/
Doamne, cruţă sîngele/ ce-ţi spală faţa/ şi dă-i alte răsărituri
Azi, doar realismul crunt al vieţii. Cineva ştie şi va ataca.
Fiecare , în singurătatea lui, încearcă să înveţe viaţa de învins./
Nu toţi reuşesc./
Ştiu, Doamne că eşti Atotputernic şi Bun,/ dar e atît de multă
moarte
Simţi că e iarnă/ şi că se desparte suflet de suflet,/ iar partea
din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără
explicaţii,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ şi au încurcat
lucrurile,/ priveşte acest apus al graiurilor şi taci/
pentru că, iată vin sărbătorile trupurilor,/ şi rămîn linişti mari,/
şi trupurile îndură tăceri,/ şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor
melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate
priveşte în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne
ocupa tăceri fără îndurare,/ şi în privirile ei se aude un plîns
fără seamăn
O să pierd, o să pierd/ trupul viu,/ o să-mi fie ocupată viaţa de
trupul amintit,/ prin cămări cu umbre,/ prin odăi unde pătrund
lumini depărtate,/ o să-mi aduc aminte, ca şi cum aş trăi din
nou,/ trupul viu,/ prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit/
şi nu va mai fi sortit să piară,/ şi timpul, da, timpul/ se va face
bun,/ se va umple de dragoste/ şi va cînta cîntece de pieire,/
cum numai timpul ştie să cînte, cînd se simte îndrăgostit
Acum, amintindu-mi-te, revăd/ lentoarea gesturilor,/ atît de
lente, că timpul devine vizibil/ şi apare chipul pur al absenţei
Ies din noi negustori/ şi dispar în mesagerii opace,/vindem
lumina, cumpărăm lumina,/ pe chipurile noastre înfloresc
surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîşii
de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naşte/ se
oglindeşte pe lame de cuţit
Nu ajunge urletul,/ nici tăcerea,/ între un da asurzitor/ şi un
nu indiferent/ cineva, tot timpul,/ se pregăteşte de moarte
Bestia nu are gură,/ ea nu cunoaşte sălbăticia,/ e tandră,/ ea
îţi spune că te iubeşte,/ şi te consumă,/ în fiecare zi îţi
aduce dovezi de dragoste,/ iar tu dispari treptat,/ dar din
asta e făcută bestia,/ din iubiri pe moarte,/ din apusuri,/ şi
din enervarea ca dincolo/ de limbajul acestui poem,/ ea se
întrupează, şi se întrupează, şi se întrupează/ în mari
horcăieli,/ în irezistibile cînturi ale nimicitorului,/ în surîsurile
ei tot timpul e seară,/ ea apare, cînd, în lume,/ se aud
corurile epuizaţilor
Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici
iubire,/ ci doar nesăţioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat
voci îndepărtate de morţi,/ încă nu e ordine acolo,/ pînă la
stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva poveşti
despre moarte
Eram între oameni strălucitori,/ eram ultimul dintre oameni,/
am simţit umilinţa cumplită/ că nu însemnam nimic,/ că mă
aflam într-un loc/ unde au încetat semnificaţiile,/ că a semnifica
ceva nu însemna nimic în locul acela,/ ca toate ale mele
erau obosite,/ că veneam dintr-o mare oboseala,/pe care
toate cuvintele mele o împrăştiau ca pe un deşert, în germinaţ
ie,/voiam să mă întorc şi nu mai ştiam ce înseamnă a te
întoarce undeva,/ nici prizonier nu eram, nici om liber,/ dar
eram sedus de acei oameni strălucitori,/ eram pierdut pentru
totdeauna,/ dar ce mai însemna totdeauna, eram ultimul dintre
oameni,/ era cumplit
Pe unde se rupe spinarea zilei,/ pe-acolo intră dezordinea,/ ruptă
toată,/ cum îi stă bine dezordinii,/ şi se aude Dumnezeu rîzînd
Îl găsesc pe Isus Christos în biografia mea cutremurată,/ în
spaima din Grădina Ghetsimani era şi justificarea pentru
spaimele mele,/ în iertarea lui Petru e şi iertarea pentru
clipele mele , în care am fost laş,/ îndoiala lui Toma mă presupune
şi pe mine,/ cînd credinţa e ameninţată de nevoia de
argumente,/ El e Bărbatul pentru care moartea e un eveniment
depăşit,/ simţind gurile lacome ale iadului,/ El a transformat
moartea într-o problemă clasată,/ lîngă numele Lui,
timpul se arată o simplă prejudecată,/ călătoriile mele sunt
drumuri spre Emaus, cînd, fără să-mi dau seama,/ mă simt
însoţit,/ Însoţeşte-mă, Doamne, în singurătăţile mele,/ cînd
lumina din lăuntrul meu e ameninţată/
Intră în vieţile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în
treacăt,/ în trupurile noastre vine atunci o nepămînteană
Înserare,/ parcă am pleca,/ dar ne însoţeşte o nehotărîre,/ nu
putem tulbura ordinea în care vom fi înscrişi,/ lîngă noi, după
stările astea/ se aude, aşa, un fel de oftat/ şi o muzică
Am găsit un loc unde toată vremea/ e seară,/ nu ştiu dacă
mi-l amintesc/ sau îl imaginez, acum/ acolo nu se ştie dacă se
vine sau se pleacă,/ acolo dorinţele se fac amurg/ şi chipurile
se retrag
Povestea unei vieţi în care realitate nu mai există/ şi începe un
aşa de mare război/ al poveştii cu nimicul din miezul zilelor,/
acolo trăieşte ea/ prea puţin cunoscută/ ce nu reuşeşte să se
stingă/ şi cîntă,/ şi îi simt arsura chiar în inima acestui poem,
/ce să mă fac, Doamne, cu animalul de pradă,/ ce să mă fac în
mijlocul nimicirilor,/ ce să mă fac, după ce am descoperit/ că
toate ale lumii/ vorbesc alte limbi,// scriu singur şi singur mor/
în scrisul meu,
***
Şi tăcerea, şi corpurile ei,/s-au adunat atîtea,/ prin miezul serilor,/
prin memorii rătăcitoare,/ acolo se vorbeşte despre
viaţă,/ ca despre ceva de demult,/ ca despre ceva străin, întratî
t de robace au fost tăcerile şi corpurile lor,/ într-o seară tu
cîntai,/ era mare pustiu şi multă înstrăinare/ în vieţile noastre,/
despre asta era cîntecul tău,/ pe care îl aud , acum,/ înainte de
a pleca,/ înainte de a face promisiuni/ despre care se ştie/ că
nu se pot onora