Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
poeme de Pierre Reverdy de Ion Pop

ofoarte exigentă ediţie critică de Opere complete (tomul I) ale lui Pierre Reverdy (1889-1960) a fost lansată în anul 2010 de Editura Flammarion din Paris, sub îngijirea lui Etienne-André Hubert, după cea dintâi apărută în 1967, de mult epuizată. E o ediţie cronologică acoperind deocamdată versurile şi prozele poetice din anii 1915-1922, adunate de autor în culegerea Plupart du temps (Mai întotdeauna), textele publicate în revista „Nord-Sud“ (1917-1918), reflecţii critice şi de estetică sub titlul Self Defence (1919), Alte scrieri despre artă şi poezie, La peau d’homme (Pielea omenească – roman şi povestiri), Risques et périls – Riscuri şi pericole – povestiri 1915-1928, Le cadran quadrillé (Cadranul cadrilat – o sută de poeme), La meule de soleil (Claia de soare), alte poeme regăsite şi un număr de inedite. Era un act editorial important, de prestigioasă repunere în circulaţie a unui scriitor de primă linie novatoare în aria modernităţii lirice a secolului XX, dar care se înscrie neîndoielnic sub semnul permanenţelor.

Pentru pagina de faţă, am selectat câteva poezii scrise între anii 1915-1918, adică în prima perioadă de creaţie a autorului. Se simte încă în ele atmosfera lircii simboliste, cu obiecte şi prezenţe umane estompate, de penumbră, cu sunete ce apar mai curând ca ecouri ale lumii din jur sau venind dinspre spaţiul interior. O prozodie liberă aduce din loc în loc rime simple, deloc sofisticate precum în vremuri mallarméene, contribuind la asigurarea unei remarcabile fluenţe discursive. O lirică fundamental elegiacă, de reverie melancolic discretă, propusă de un poet delicat, care evită orice stridenţă, ca pentru a nu tulbura starea poetică împărţită între un lăuntru nesigur de sine şi un afară la fel de fragil.

Nu e de uitat că Pierre Reverdy este cel care a oferit suprarealismului prima definiţie a imaginii poetice, preluată de André Breton şi prelungită apoi în ecou de mai multe voci ale poeziei novatoare a anilor ’20 ai secolului trecut. Dacă e să-i găsim un confrate român înrudit ca sensibilitate şi viziune, din imediata contemporaneitate, acesta este, desigur, Ion Vinea.

O

Există mâini care trec
Ceva trece în vânt
Cel puţin trei capete se balansează
Ochii mei pleacă repede alergând
Aş ajunge la timp
Însă un pumn mă lasă

Un om a căzut
Cineva a ieşit şi nu mai revine
La etajul cinci lampa aprinsă rămâne

În noapte
Sub ploaie
18 franci cincizeci de taxi

Numărul cade în apă

Ea trece prin faţa gurii de canal
O groapă
Ce greaţă
E ca o inimă pendula ce bate-n casă

Există momente în care-ai vrea
Să fii mai bun ori să ucizi pe cineva

Există o capcană o pisică
neagră fuge repede pe zăpadă

Şi oameni!
Decât de agenţi de oameni mai puţin îmi e frică

Luna a obosit de cât s-a tot uitat
La noapte Ea a plecat
Îmi voi găsi şi eu de lucru un pic
Uşa fereastra nu-mi servesc la nimic

Mă rog ca să-l emoţionez pe portarul de la raiul
În care tu îţi duci traiul

Ora 3 şi ¼ Cât am trăit
Mereu prea târziu m-am trezit

Timpu-a trecut
Şi nimic n-am făcut

O umbră alunecă între curte şi grădină şi iar
Voi fi aici mâine dimineaţă
Pe trotuar

Chipuri plutesc jos în ceaţă

 

Sângele turbat

O gaură neagră-n care se năpusteşte vântul
Toate se-nvârt rotund
Fereastra se-ndepărtează de oglinda din fund
– Vinul n-are niciun amestec în treaba asta –
E-un peisaj fără ramă

Numerele din capul meu încep să se rotească
Şi aleea se alungeşte
Umbra zidului din faţă creşte
Până-n tavan

Se-aude venind cineva care nu apare
Vorbe se-aud
Se-aud râsete şi se-aude-o plânsoare
O umbră trece

După oblon se rostesc cuvinte de-ameninţare

 

Zi monotonă

Din cauza apei acoperişul alunecă
Din cauza ploii se topeşte tot
Petrolul alcoolul lumânarea mea slabă
Au dat casei foc

O grădină fără de păsări
O grădină fără de zgomot
Veţi culege flori negre
Frunzele nu-s niciodată verzi
Spinii sunt roşii toţi
Şi mâinile voastre-s însângerate

Pe-aleea din mijloc trece-o procesiune
Prin fereastra celei ce-a murit
La care arde o lumânare
Iese un cântec încetinit

Era ea şi cealaltă
Vecina şi ea
Toată lumea cântă în gura mare
Iar pe scara cu lume râzând
Cineva care cade se-aude ţipând
Un câine în fugă scapă

Numai ploaia se-aude plângând

 

Riduri ale timpului

Cu cât strig cu-atât e mai tare vântul
Se-nchide uşa
Duce cu el blana şi penele
Şi hârtia ce zboară
Alerg pe drum după frunzele
Care şi ele zboară
Acoperişul se ridică
E cald
Soarele-i un magnet
Care ne susţine

La depărtare de kilometri
Îmi place zgomotul pe care-l faci
Cu picioarele, fată,
Mi s-a spus că alergi
Dar n-o să ajungi niciodată

Bătrânul amator de artă surâde prosteşte
Falsificator şi hoţoman
Animal nou
Se sperie de orice
Se usucă într-un muzeu
Şi la expoziţii ia parte
L-am pus pe ultimul raft într-o carte.

Ploaia nu mai cade
Închide-ţi umbrela
Ca să-ţi văd picioarele
Înflorind la soare

 

Surpriză de sus

În fundul coridorului se vor deschide uşile
O surpriză-i aşteaptă pe cei care trec
Câţiva prieteni se vor afla acolo
Există o lampă pe care nu o aprinde nimeni
Şi ochiul tău unic ce străluceşte

Scara se coboară desculţ
E un hoţ ori ultimul venit
Pe care nimeni nu-l mai aştepta
Luna se-ascunde într-o găleată cu apă
Un înger se joacă cu cercul pe-acoperiş
Casa se prăbuşeşte

În pârâu curge un cântec

 

Răbdare

Glasurile ce se-nălţau tremură-n zare
Calme-n poiană sunt toate şi toţi
I-ai putea vedea cum trec pe cei ce se duc
Pe drumul ăsta fără urme de roţi
De unde vine cel pe care nu-l ştii
Înlăuntru oamenii privesc
Peste nevăzutele mâini
Cum trec mâini mai vii
Cuvintele sunt mai grele ca sunetul
Cad
Pleoapele bat
S-a vorbit în şoaptă pe acest ton
Şi-un astru nou se ridică
Speranţa luceşte
O poartă se mişcă
Copacul din faţă s-a aplecat
Zidul se lungeşte la nesfârşit
Nimic nu-i limpede-n capul meu
Pe trotuarul negru şi lucitor
Se opreşte acelaşi mereu.

 

Traducere şi prezentare de Ion Pop