Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Placul de Adriana Bittel


Mai mult decît felul cum arată, contează pentru mine cum vorbeşte un om. Cineva îmi poate deveni simpatic sau dimpotrivă, doar ascultîndu-l. Limbajul, tonul, accentul îmi spun multe despre gradul de instrucţie, provenienţa socială, dar mai ales despre inteligenţa şi "naturelul" vorbitorului. Un neologism schimonosit sau o expresie demodată, o greşeală gramaticală sau o preţiozitate snoabă, un cuvînt grosolan sau un eufemism pudic mă pot înduioşa, îmi stîrnesc rîsul sau repulsia. Persoanele foarte în vîrstă, care mai spun, de exemplu, muzică lejeră, fotel, garderob pentru dulap sau adresează o rugăminte cu "sînteţi gentil să..." (în loc de generalizatul drăguţ) mă emoţionează. Accentul vulgar (nu regional, e o mare diferenţă) al unor persoane publice, combinat cu limba de lemn prostovană, hipercorectitudinile de şcolar tocilar (este, nu ieste, aceasta nu asta, în limbajul colocvial), clişeele ideilor primite de-a gata îmi relevă impostura. Dacă îmi place la nebunie firescul ţăranilor în graiul locului lor, chiar şi atunci cînd se ştiu filmaţi, mă indispune sărăcia de vocabular din sondajele de stradă, mai ales liceenii care nu sînt în stare să-şi exprime o părere favorabilă decît în exclamaţii argotice (cool, super, marfă) sau chiar nearticulate: uau! E un sunet pe care îl scoate şi motanul meu, cînd vede cutia de Kitekat.  Am citit că în SUA fac bani buni nişte specialişti numiţi accento-terapeuţi, solicitaţi de cei ce vizează o carieră în teatru, film, radio şi televiziune, de diverşii "purtători de cuvînt", dar şi de parveniţii care, schimbîndu-şi numele, vor să-şi facă uitată originea. Informaţia menţiona că aceşti specialişti au şi clienţi care vin să deprindă un anumit accent, fiindcă au interes să fie integraţi în comunităţi de care nu aparţin de drept.  în urmă cu un deceniu, am fost rugată să fac ore de conversaţie în româneşte cu un elveţian ce venise cu afaceri în ţara noastră şi dorea să-şi perfecţioneze cunoştinţele din familie (bunici români). Era un domn foarte îngrijit şi politicos, care părea împăiat. Motanul l-a mirosit cu interes şi a scos un uau de zile mari. A trebuit îndepărtat de urgenţă fiindcă elveţianul nu se mai oprea din strănutat: era alergic la pisici. Ne-am aşezat în fotolii şi am început o conversaţie româno-franceză de teatru absurd, ocazie cu care s-a dovedit că musafirul meu avea o slăbiciune pentru cuvîntul românesc plac. îl plescăia cu satisfacţie una-două, echivalîndu-l cu plăcere. Cînd i-am mulţumit pentru cutia cu bomboane pe care mi-o adusese, a spus "cu plac", adăugînd că "îi face plac" să mă întîlnească fiindcă avea despre mine excelente referinţe. A folosit şi un plural: "Placurile mele sînt jocurile logice şi bricolajul". Am încercat să-i explic profesoral că substantivul derivat regresiv de la verbul a plăcea s-a păstrat doar în expresii: după bunul (şi nu răul) plac, a face pe plac, a fi pe plac. Şi-a notat conştiincios cu stiloul Mont Blanc într-o agendă elegantă, apoi a vrut să ştie de ce. I-am spus adevărul: habar n-aveam de ce. A dedus că nu sînt un partener de conversaţie adecvat şi la a doua lecţie n-a mai venit.  Un prieten lecturofil, cinefil, meloman, fan al canalelor Arte, Mezzo şi TV5, om cu un bun-simţ-al-umorului cum rar se poate întîlni, mi-a spus că îşi citeşte nesmintit în cotidiane şi în săptămînale