Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Piesa din piesa de Liana Tugearu

Recenta premieră de la Teatrul Odeon, Hamletmachine, ne-a pus în faţa unei piese care vrea să ne înece în oroare, montarea bucureşteană fiind salvată de regizorul Dragoş Golgoţiu, care înnobilează un text fără nobleţe şi mai ales este salvată prin imaginea scenică creată de coregraful Răzvan Mazilu, realizată în strânsă conlucrare cu costumele Doinei Levintza, cei doi creind o a doua piesă mută, pe deasupra şi în paralel cu piesa propriu-zisă.

Spre deosebire de Mario Vargas Llosa, care consideră că "Trebuie o rază de lumină într-o lume cuprinsă de noapte" (vezi România literară, nr. 43, Gina Sebastian Alcalay, "Despre autori şi cititori"), Heiner Müller, autorul piesei în discuţie crede că "Adevărata plăcere în scris este plăcerea pe care o găseşti în evenimentele tragice", tot el subliniind că "Teatrul s-a preocupat întotdeauna de evenimentele tragice". Ultima părere este cât se poate de adevărată, numai că după tensiunea intensă a unei tragedii antice te eliberezi prin efectul catarsis-ului, iar în tragedia shakespeare-iană şi în speţă în Hamlet se moare din nevoia de a scoate la lumină adevărul şi pentru a se face dreptate şi nu din înclinaţia masochistă de a te îneca în propriul rahat, cum îşi doreşte Hamletul modern al lui Müller.

în acest context, valoarea creaţiei realizată de Răzvan Mazilu, în numeroasele momente în care personajele se exprimă numai prin mişcare, este cu atât mai mare, depăşind cu mult prin această piesă din piesă nivelul ideatic propus de Müller. Personajele tragediei shakespeare-iene, de la care se pleacă, legate parcă prin fire nevăzute, avansează pe loc, fiecare cu propria sa mişcare, perfect integrată într-un volum amplu de grup, care-i incorporeză pe toţi. Ulterior, aproape fiecare personaj va fi protagonistul unor grupuri mai restrânse, la fel de expresiv gândite ca plastică vie, scenică. Desigur, cronicarii de teatru vor aprecia modul de zicere al textului, dar privind piesa de pe versantul mişcării, un alt lucru impresionant este modul la fel de adecuat în care au răspuns solicitărilor coregrafului, toţi actorii, să-i numim numai pe Marius Stănescu (Hamlet), Oana Ştefănescu(Gertrude), Antoaneta Zaharia (Ophelia) sau Ionel Mihăilescu - acesta din urmă, creind chiar o partitură plastică remarcabilă în rolul lui Polonius - şi, în paralel, felul inteligent în care s-au integrat cerinţelor dramaturgice dansatori ca Tiberiu Almosnino sau grupul de "martori" al tinerilor Bogdan Alexandru, Claudiu Buldan, Marius Andrei Dobrin şi Răzvan Pop, ce formau cel mai adesea un fel de conglomerat de trupuri, din care se desfăceau uneori, braţe, umeri, capete înclinate.

Singura notă discordantă, din punct de vedere coregrafic, o constituie partitura pur clasică rezervată lui Horatio, interpretată tehnic cu brio de Traian Vlaş, dar care nu exprimă substanţa personajului. Este oare vorba de o prejudecată, aceea că numai linia pură, clasică, poate evoca un personaj pozitiv? Oricum însă, ţesătura de mişcări clasice nu era de fapt o ţesătură, ci o însăilare de vocabule spectaculoase, care nu avea nici un fel de putere de evocare, fiind pur decorativă.

Dincolo de acest traseu neîmplinit, coregraful a mai gândit partituri de mişcare expresive şi pentru Rosenkranz şi Guildenstern, interpretaţi de Gabriel Pintilei şi Paula Niculiţă, cât şi pentru cei doi gropari evocaţi prin mişcare de Marian Ghenea şi Laurenţiu Lazăr, stilul lui Răzvan Mazilu definindu-se tot mai limpede drept unul care reuşeşte să îmbine derizoriul cu preţiozitatea şi în care linia şarjată joacă un rol important. Plastica mişcării sale a fost excelent împletită cu preţiozitatea costumelor Doinei Levintza, moderne ca factură, dar cu ingenioase trimiteri la linia costumelor de epocă, iar întreaga compoziţie scenică a avut ca suport decorul simplu dar sugestiv realizat de Andrei Both, în principal un perete, din fantele căruia personajele ieşeau şi intrau ca din nişte nişe de mormânt.

Montarea piesei Hamletmachine de la Teatrul Odeon se constituie astfel într-un interesant exemplu despre modul cum o serie de artişti ai scenei pot depăşi prin creaţia lor materialul prim ce le-a fost oferit de canavaua unei piese.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara