Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
pantera de Andrei Ionescu

naratorul mexican Sergio Pitol, căruia i s-au tradus la noi două romane, în admirabile versiuni datorate Irinei Ionescu-Ţepeneag şi respectiv Irinei Dogaru, este şi un maestru al povestirii scurte, asemenea conaţionalilor săi Juan Rulfo şi Carlos Fuentes.
Vă oferim o mostră în registrul aureolat de ,,mister“ caracteristic autorului. ,,Stilul său constă în a povesti totul, fără a dezlega însă misterul“ – scrie bunul său prieten Enrique Vila-Matas, cunoscutul narator spaniol tradus de asemenea la noi. Reproduc în continuare un fragment din prefaţa lui Vila-Matas la antologia Los mejores cuentos de Sergio Pitol, Anagrama, 2005. (A.I.)

,,Ultima dată când m-am întâlnit întâmplător cu Sergio a fost la Paris în urmă cu trei ani. Ajunsesem în acest oraş şi cred că am povestit întâlnirea mea cu Sergio în romanul despre zilele mele de ucenicie la Paris, roman în care explic cum am călătorit la Paris împreuna cu soţia mea acum trei ani, şi acolo mi-a venit ideea de a povesti în cheie ironică ce mi s-a întâmplat altădată, în 1974, când fusesem la Paris pentru a emula cu Hemingway. Cred că am povestit în acest roman ironic întâlnirea mea cu Sergio la Paris acum trei ani, dar nu sunt sigur, pentru că nu am la dispoziţie niciun exemplar.
În romanul meu povesteam că, în acel august de acum trei ani, fără să ştiu că Pitol se află şi el la Paris, soţia mea şi cu mine, în drumul de întoarcere la hotelul unde trăsesem, treceam în fiecare zi prin faţa clădirii din rue Littré în care, la etajul doi, fusese prin anii şaizeci o librărie clandestină numită Zékian. Nici soţia mea, nici eu, în acel august de acum trei ani, nu ne-am încumetat să intrăm în acel imobil ca să vedem ce se află la etajul doi, unde cândva fusese librăria Zékian.
Îmi aduceam aminte perfect şi aproape obsedant de scara vopsită într-un roşu aprins care ducea la etajul doi, unde era o uşă albă, iar pe ea, inscripţionată cu negru, deasupra vizetei, o minisculă literă Z.
Deşi simţeam tot timpul tentaţia de a recupera spaţiul în care îl văzusem cândva pe legendarul Borges vorbind despre amintirile lui din tinereţe, nu îndrăzneam să fac primul pas, să intru în clădire şi să aflu adevărul despre acea librărie clandestină. Însă tocmai această indecizie, pe care o împărtăşea şi soţia mea, în realitate îmi sporea curiozitatea de a afla ce se alesese din enigmatica librărie Zékian. Era oare acum locuinţa unei paşnice familii burgheze care nu ştia nimic despre trecutul casei şi care ar fi fost surprinsă să afle că în sufrageria căminului cândva Borges şi-a mărturisit întristarea la gândul că poate nu avem amintiri adevărate despre tinereţea noastră?
Ce era dincolo de uşa albă? Zilele treceau şi noi nu ne hotăram să intrăm în imobilul din Rue Littré, până ce într-o bună zi, la cafeneaua Flore, ne-am întâlnit deodată – nu ştiam că era la Paris şi a fost pentru noi o mare bucurie – cu prietenul Sergio Pitol, care a devenit îndată şeful expediţiei în imobilul din rue Littré. Adevărul e că el nea târât până acolo. De îndată ce va conteni ploaia, vom afla tot ce vrem să aflăm şi nu ne vom da duşi din edificiul din rue Littré până ce nu ne vom lămuri ce se află dincolo de uşa albă, ce fel de oameni sau mobile – a spus râzând – ocupă locul unde cândva Borges a spus că era un lucru trist să nu avem amintiri adevărate din tinereţea noastră.
Când am pătruns în edificiul din rue Littré, m-a surprins să văd că la etajul doi erau, faţă în faţă, două apartamente şi că niciuna dintre uşile lor nu era albă. Era acolo, ce-i drept, exact cum îmi aduceam aminte, scara (deşi culoarea roşie nu mai era atât de vie ca în amintirea mea), aşa încât nu ne înşelasem cu privire la imobil, însă fără îndoială mă înşelase memoria cu privire la uşile de pe palier, pentru că eu nu-mi aminteam decât de una singură. Dintr-odată întreaga investigaţie despre misterul librăriei Zékian a început să se învârtă în jurul întrebării care dintre ele fusese cândva uşa albă. Ne-am uitat cu luare aminte şi nu găseam nicio urmă a locului în care odată se putea vedea, deasupra vezetei, o minusculă literă Z.
În pofida strădăniilor mele, mi-a fost cu neputinţă să-mi dau seama pe care dintre cele două uşi, cu aproape treizeci de ani în urmă, intrasem pe furiş şi-l auzisem vorbind pe Borges. Ne-am hotărât să sunăm la uşa din stânga, care mi s-a părut că era uşa din amintire. N-a răspuns nimeni. Am mai încercat de câteva ori. Nimic. «E limpede că asta este uşa librăriei, dar la fel de limpede este că nu e nimeni acasă. Locatarii erau atât de tainici, încât, vedeţi bine, s-au făcut nevăzuţi», a spus Pitol, care nu ascundea că investigaţia aceea îl amuza grozav de mult. Deodată mi s-a părut că se mişca de parcă s-ar fi aflat în cadrul unei povestiri. Şi mi-am amintit că povestirile lui ar fi perfect încheiate dacă ne-ar dezvălui ceva ce nu ne dezvăluiau niciodată: misterul ce ne însoţeşte pe fiecare dintre noi. Stilul relatărilor lui Pitol constă în a povesti totul fără să dezlege misterul. Deodată, soţia mea şi cu mine am schimbat o privire scurtă şi, fără a sufla o vorbă, ne-am înţeles imediat: ne aflam într-o povestire de Pitol.
Atât de mult se distra el pe seama investigaţiei, încât la un moment dat a trântit uşa. Se prăpădea de râs. Atunci am auzit un zgomot: cineva, dincolo de uşa din faţă, întorcea vizeta şi începea să ne spioneze. Am sunat atunci la uşa apartamentului de vizavi. O femeie în vârstă, o doamnă din alte vremuri, a întredeschis uşa, lăsând lanţul pus. «Căutaţi pe cineva?», a întrebat cu un glas tărăgănat şi pe un ton liniştit. Atunci Pitol a avut o idee grozavă şi a întrebat în franceza lui impecabilă: «Familia Borges locuieşte aici?». După o scurtă tăcere în chip de răgaz pentru reflecţie, femeia ne-a spus: «Aici locuieşte, dar nu e niciodată acasă.»
Pitol a avut o sclipire în ochi. Acum ştiam unde fusese librăria Zékian. Am plecat râzând în hohote, cu senzaţia că făcusem tot ce ne stătea în putinţă ca să dezlegăm enigma librăriei secrete şi, în definitiv, a lumii. Am plecat cu senzaţia că fusesem mai aproape ca niciodată de adevăr şi că, în orice caz, povestirea nu se terminase. Dar când am ieşit în stradă, pesemne fiindcă nu mă aşteptam la aşa ceva, mi s-a părut uimitor să descopăr că ne aflam în continuare în povestirea lui Pitol.“

Enrique Vila-Matas


pantera

Pentru Elena Poniatowska niciuna dintre tainele care mi-au străbătut copilăria nu se poate asemui cu aparaţia ei. Nimic din ceea ce fusese plăsmuit până atunci n-a reuşit să împletească atât de superb rafinamentul cu sălbăticia. În nopţile următoare m-am rugat, la început amuzat, dar până la urmă nerăbdător, să apară din nou. Mama îmi spunea mereu că tot jucându-mă de-a hoţii şi vardiştii o să îi ajung să-i visez. Într-adevăr, la sfârşitul vacanţei nopţile îmi erau bântuite de tâlhării şi jafuri, violenţe şi sânge. Pe vremea aceea la cinematografe rula un singur film, cu mici variante de la o reprezentaţie la alta: subiectul invariabil era ofensiva aliaţilor împotriva armatelor din Axă. Într-o zi cu program triplu (în care cu o plăcere nespusă am văzut cum ploua cu obuze peste un Berlin fatasmagoric în care clădirile, vehiculele, bisericile, feţele oamenilor şi palatele se estompau într-o perdea imensă de foc; jurăminte de dragoste, penumbre de adăposturi antiaeriene într-o Londră cu obeliscuri sparte şi impunătoare imobile fără faţadă, şi şuviţele Veronicăi Lake, rezistând incredibill sub răpăitul mitralielerelor nipone, în timp ce un grup de soldaţi răniţi era evacuat de pe o insulă stâncoasă din Pacific) şuierul gloanţelor a pătrus noaptea în odaia mea şi o mulţime de trupuri sfârtecate şi de cranii de infirmiere m-au făcut să caut înspăimântat refugiu în camera surorii mele mai mari.

Cu o deplină conştiinţă a riscurilor, am născocit jocuri meşteşugite care nu amuzau însă pe nimeni. Am înlocuit obişnuitul antagonism dintre hoţi şi vardişti sau cel nou, consacrat de moda vremii, dintre aliaţi şi germani cu antagonismul dintre alţi fioroşi şi neobişnuiţi protagonişti. Jocuri în care panterele atacau pe neaşteptate un sat, urmăriri nebuneşti în care panterele urlau de durere şi furie când erau prinse în capcane de vânători îmbrăcaţi impecabil, lupte crâncene între pantere şi canibali. Dar nici aceste jocuri, nici cărţile de aventuri în junglă în lectura cărora mă cufundam ceasuri întregi n-au putut face să se repete viziunea aceea.

Imaginea ei a stăruit câtva timp, care n-a ţinut însă prea mult. Cu indiferenţă am constatat că devenea tot mai ştearsă, că trăsăturile ei se estompau încetul cu încetul. Fluxul necontenit de uitări şi amintiri din care este urzit timpul anulează voinţa de a fixa pentru totdeauna o senzaţie în memorie. Uneori mă încolţea nevoia urgentă de a asculta mesajul pe care năuceala mea o împiedicase să mi-l transmită în noaptea în care îşi făcuse apariţia. Animalul acela frumos, enorm, care sfida noaptea cu strălucirea lui de cărbune, a desenat un cerc elegant în jurul odăii mele, a înaintat spre mine, şi-a căscat fălcile, apoi, văzând spaima pe care o stârnise în sufletul meu, şi le-a închis, parcă jignit. A plecat la fel cum venise. Câteva zile mi-a crăpat obrazul de ruşine din pricina lipsei de curaj. Îmi reproşam faptul că îmi putusem închipui că acea frumoasă sălbăticiune ar fi avut de gând să mă sfâşie. Avea o privire blândă, rugătoare, botul ei nu părea doritor de sânge, ci mai curând de mângâiere şi de joacă.

Orele s-au scurs unele după altele, şi cu timpul am dat uitării clipele acelea de groază. Alte vise au luat locul acelui vis care fusese pentru mine o pasiune devoratoare. Nu numai că au ajuns să mi se pară prosteşti jocurile cu pantere, ci şi de neînţeles, fiindcă nu îmi mai aduceam aminte cu precizie care fusese cauza lor. Am putut să-mi pregătesc din nou lecţiile, să mă străduiesc să trasez literele cât mai frumoase să mă ocup cu pasionanta umplere a coalei de hârtie cu linii şi culori.

A fost nevoie să treacă douăzeci de ani obişnuiţi, unii veseli, alţii trişti, intenşi, cenuşii, plini de speranţe prosteşti, irosiţi, înşelători şi sumbri pentru a ajunge la noaptea de ieri, în care pe neaşteptate, la fel ca în acel sălbatic joc al copilăriei, am auzit din nou răsuflarea, horcăitul unei jivine ce pătrundea în camera alăturată. Elementul iraţional care ne cutreieră fiinţa începe să alerge în galop în anumite momente, într-un galop atât de nebunesc, încât încercăm să ne ascundem cu laşitate în cotlonul acela mucegăit unde s-au cotrobăit normele cu care încercăm să ne reglementăm existenţa, în acele găunoase canoane de care ne cramponăm pentru a opri zborul celor mai profunde intuiţii ale noastre. Aşa se face că, aflându-mă încă în vis, am vrut să apelez la o explicaţie raţională: am presupus că zgomotul era produs de o pisică ce intra des în bucătărie după resturi de mâncare. Am visat că, liniştit cu această explicaţie, adormeam din nou, pentru a mă deştepta puţin după aceea, când am perceput foarte clar prezenţa ei lângă mine. Era foarte aproape de pat şi mă privea cu o expresie de mulţumire. Mi-am amintit în vis viziunea anterioară. Anii care trecuseră de atunci nu schimbaseră decât cadrul. Nu mai existau mobilele grele de lemn închis la culoare, nici opaiţul care atârna deasupra patului. Pereţii erau alţii, doar aşteptările mele şi pantera rămăseseră la fel ca atunci: ca şi cum între cele două nopţi nu s-ar fi scurs mai mult de câteva clipe. Bucuria, amestecată cu o uşoară teamă, mi-a pătruns în suflet. Mi-am adus aminte foarte amănunţit incidentele primei sale vizite. Atent şi speriat, am rămas în aşteptarea mesajului ei.

Nu părea stăpânită de grabă. S-a plimbat prin faţa mea cu pasul ei molatic, descriind mici cercuri; pe urmă, dintr-un salt scurt a ajuns la cămin, a răscolit cenuşa cu ghearele şi s-a întors în mijlocul încăperii; m-a ţintuit cu privirea, şi-a deschis fălcile şi în sfârşit s-a hotărât să vorbească.

Tot ce aş putea spune despre fericirea resimţită în acea clipă n-ar face decât s-o întunece. Soarta mea se arăta în toată splendoarea ei în cuvintele acestei obscure divinităţi. Sentimentul de jubilare a atins un grad de împlinire insuportabil. Era cu neputinţă să îi găsesc asemănare. Nimic, nici măcar unele din acele puţine şi efemere clipe în care, cunoscând fericirea, presimţind veşnicia, n-a avut pentru mine efectul obţinut de acest mesaj.

M-am trezit din pricina emoţiei, şi atunci viziunea a dispărut; totuşi rămâneau vii, ca săpate într-o placă de fier, acele cuvinte profetice pe care le-am scris imediat pe o filă aflată pe birou. Întorcându-mă în pat, printre vise, nu puteam uita un lucru: că era acum descifrată o enigmă, adevărata enigmă, şi că piedicile care făcuseră din şirul zilelor mele un timp fără orizont se prăbuşeau zdrobite.

A sunat deşteptătorul. M-am uitat cu satisfacţie la foaia de hârtie pe care erau scrise acele douăsprezece cuvinte lămuritoare. Nici nu ştiu cum am sărit din pat ca să le citesc mai repede. Graba aceea mi s-a părut însă nepotrivită cu solemnitatea momentului. În loc să cedez dorinţei, m-am dus la baie. M-am îmbrăcat tacticos şi liniştit, cu o cumpătare bine stăpânită; am băut o ceşcuţă de cafea, după care, înfiorat de un cutremur uşor, m-am repezit să citesc mesajul.

Douăzeci de ani trecuseră până să se ivească din nou pantera. Uimirea pe care o simţisem cu ambele prilejuri nu putea fi întâmplătoare. Ceremonialul care însoţea acest vis nu putea fi atribuit unor simple coincidenţe. Nu; ceva în privirea ei, şi mai ales în glas, mă făcea să presupun că nu era doar imaginea unui animal, ci posibilitatea de legătură cu o forţă şi cu o inteligenţă aflate dincolo de tărâmul omenescului. Şi totuşi trebuie să mărturisesc că acele cuvinte pe care le scrisesem nu erau decât o înşirare de substantive obişnuite şi anodine care nu aveau niciun înţeles. O clipă m-am îndoit de inteligenţa mea. Am citit din nou cu grijă textul, am schimbat ordinea cuvintelor, ca şi cum ar fi fost vorba de o şaradă. Am unit toate cuvintele într-unul singur, foarte lung: am examinat fiecare silabă. Mi-am petrecut zile şi nopţi fără odihnă în minuţioase şi sterile combinaţii. N-am reuşit să desluşesc nimic. În sufletul meu s-a strecurat certitudinea că semnele oculte sunt degradate de aceeaşi stupiditate, de acelaşi haos, de aceeaşi incoerenţă ce caracterizează faptele cotidiene.

Trag nădejdea, totuşi, că într-o bună zi se va întoarce pantera.

Prezentare şi traducere de Andrei Ionescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara