Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Pact de neagresiune de Cosmin Ciotloş

După Aer cu diamante, după Cinci, era pe undeva normal ca şi Vânt potrivit până la tare (cu subtitlul Zece tineri poeţi germani din România) să reintre în circuitul literaturii de azi.
Dacă, însă, primele două au beneficiat de reluări aproape anastatice, în cazul celei de-a treia ar trebui să vorbim mai degrabă despre o ediţie aproape critică. Întâi, cei doi absenţi (expatriaţi, deci indezirabili pentru regimul ceauşist) au fost incluşi în poziţiile lor de drept, aşa încât, din zece, autorii au redevenit doisprezece. Apoi, textelor de escortă iniţiale li s-au adăugat altele, recapitulative. În sfârşit, volumul e împlinit (până într-acolo încât numărul de pagini se dublează) de trei secţiuni de anexe, conţinând dezbaterile preliminare (din care a rezultat Grupul de Acţiune Banat) şi o selecţie din ecourile critice imediate.
Ceea ce e, fără doar sau poate, oportun. Dintre toate, relevanţa istorică a acestei antologii e singura care pare să necesite lămuriri suplimentare. Deşi, se poate constata cu uşurinţă, influenţa formulei propuse de Latzina, Hodjak, Lippet &Co. a avut în timp câştig de cauză (mai ales după Revoluţie), sub raportul celebrităţii, totuşi, Vânt potrivit până la tare a fost (şi a rămas) cumva deficitară.
Explicaţiile, de natură sociologică şi mentalitară, sunt numeroase, dar n-au fost niciodată sistematizate. Nu e târziu (sau, în orice caz, nu e prea târziu) s-o facem acum.
E vorba, întâi şi-ntâi, de componenţă. În 1982, când apăreau Aer cu diamante şi Cinci, generaţia optzeci (şi promontoriul ei teoretic, reprezentat de Cenaclul de Luni) era deja o realitate sonoră în poezia românească a momentului. Cărtărescu, Coşovei, Iaru şi Stratan debutaseră deja şi erau recunoscuţi, de criticii care contau, drept certitudini ale noului val. Ca şi, din celălalt volum, Mariana Marin. Chiar dacă Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter şi Alexandru Muşina nu publicaseră încă independent, numele lor erau departe de a fi fost necunoscute.
Prin comparaţie, Anemone Latzina, Franz Hodjak, Rolf Frieder Marmont, Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner, Rolf Bossert, Hellmut Seiler, Horst Samson şi Helmut Britz (cărora li se adaugă, acum, excluşii Klaus Hensel şi Werner Sölner) nu spun, cu mici excepţii, prea mult publicului cititor (fie el împătimit de poezie) de la noi. În acest sens, fişele biobibliografice din această ediţie, sunt de ajutor. Avem, în ele, dovada clară a ignoranţei noastre. Căci, pe de-o parte, majoritatea celor prezenţi aici aveau deja, în acelaşi an de graţie 1982, cel puţin o carte la activ. Cine le-a răsfoit ? Iar pe de altă parte, după Vânt potrivit până la tare (şi eventual după stabilirea în Germania) pe lista fiecăruia au mai apărut şi altele, destule. Cine le poate cita măcar titlurile ?
Alt punct în plus pentru poeţii generaţiei optzeci îl constituie, aşa-zicând, garanţia critică. Aer cu diamante şi Cinci fuseseră prefaţate generos de Nicolae Manolescu autoritatea supremă, la acea oră, în comentariul de literatură (indiferent de gen). Semnătura lui făcea şi desfăcea glorii. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre Mircea Iorgulescu, cel al cărui cuvânt înainte deschidea, timorat, volumul colectiv al tinerilor poeţi germani. Expertiza lui Iorgulescu (şi, odată cu ea, credibilitatea) se limita mai ales la teritoriul prozei, astfel că, judecat la rece şi în termeni concurenţiali, dezechilibrul devine cu atât mai evident.
Sunt observaţii perfect terestre, acestea, simple constatări, dacă vreţi, ale stării de fapt.
Continuând analiza şi complicând- o niţel, ar trebui accentuată existenţa unei anumite prejudecăţi autohtoniste a culturii române, decelabile chiar în cele mai cosmopolite momente ale ei. (N-o spun ca pe un reproş). E un adevăr care-i vizează în bună măsură chiar pe poeţii generaţiei optzeci. Ştim, Occidentul îi fascina. Dar nu oricare Occident, ci, în exclusivitate, cel transatlantic. Generaţia Beat era marota predilectă a lunediştilor. Nec plus ultra. Spaţiul francofon le suna revolut. Cel germanofil, de asemenea (de aici porneau, în definitiv, variantele de expresionism retardatar).
Ajungem, astfel, la nodul problemei.
La scurtă vreme după apariţia volumului Vânt potrivit până la tare, revista „Neue Literatur” lansează, în două numere succesive (5 mai 1983 şi 6 iunie 1983) o anchetă pusă sub genericul Diferenţe şi asemănări. Sunt invitaţi să răspundă, în două tranşe, Mariana Marin, Matei Vişniec, Mircea Cărtărescu, Ioan Buduca şi Traian T. Coşovei, Elena Ştefoi, Liviu Antonesei, Ion Bogdan Lefter, Nicolae Prelipceanu. (În afară de ultimul, toţi sunt optzecişti puri şi duri.) Sigur că reacţiile sunt favorabile şi cumva solidare. Dar, nu ştiu de ce, descopăr în tonul de adâncime celor mai mulţi şi o anume prudenţă, mascată sub vocabularul critic bine asimilat. Nu neapărat pentru că inventarierea deosebirilor ocupă, de obicei, un spaţiu consistent. (Chiar şi în intervenţia Marianei Marin, care se grăbeşte să declare volumul nici mai mult, nici mai puţin decât „evenimentul anului literar care s-a încheiat”.) E de presupus că la mijloc a fost un anume, onest, defazaj de afinitate.
Mircea Cărtărescu, de pildă, îşi începe articolul recurgând la câteva dintre formulele de politeţe din care mai apoi îşi va face un veritabil stil al inaderenţei:
„După părerea mea, diferenţele dintre poezia tinerilor de naţionalitate germană din România şi poezia generaţiei optzeci din literatura română sunt mai importante decât asemănările. Cu puţină fantezie, am putea vorbi chiar de o opoziţie arhetipală dintre cele două structuri. Nu vreau să fac, în ceea ce urmează, vreo discriminare valorică: la fel ca poeţii români, poeţii germani îşi servesc formula cu mai multă sau mai puţină forţă, după înzestrarea naturală a fiecăruia. Dar cunoscând tânăra literatură germană de la noi atât din reviste, cât şi din recenta antologie Vânt potrivit până la tare şi, pe de altă parte, ştiind ce se petrece în poezia română de azi, cred că aş putea să încerc două portrete robot ale celor două moduri relativ opuse de a gândi poezia” (pp. 252 – 253).
N-are nici un rost să mimăm naivitatea: ancheta însăşi reprezenta o mişcare de marketing literar instrumentată de redacţia publicaţiei. Un pact de neagresiune între tinerii poeţi germani şi proaspetele (şi mai tinere) vedete ale poeziei româneşti a momentului. Stilistic, aceştia nu semănau aproape deloc. (Singurul care-ar fi putut vădi ceva legături cu formula mai degrabă uscată a celor din Vânt potrivit până la tare, Romulus Bucur lipsea, în chip ciudat, dintre respondenţi.) Dar clauza stilistică era, în fapt, neglijabilă. Adevăratul pact avea o finalitate etică. Mizeria românească a acelor ani trebuia denunţată cumva. Oricum. (Emblematic prin subtilitate e, în acest sens, textul interogativ al lui Dan Petrescu, Poezia mizeriei, mizeria poeziei?).
Din punctul meu de vedere, aşadar, admiraţia (reală) pentru o carte de poezie de felul acesteia comportă două dimensiuni: una formală, escapistă, şi una angajatoare, esenţialist morală. Cum tocmai am văzut, importantă a fost, multă vreme, cea de-a doua. (Strict tehnic, Cărtărescu, Coşovei şi Iaru fiindu- le deja superiori unor Bossert, Wagner sau Seiler). Pentru tinerii poeţi de acum (minimalişti sau maximalişti), dotaţi cu o conştiinţă artistică arbitrară şi suspect de indiferenţi la vitalitatea socială a poeziei, Vânt potrivit până la tare constituie în cel mai bun caz un model de perfecţiune lirică.
Ceea ce s-ar putea numi, cu tristeţe, răstălmăcirea istoriei literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara