Numărul curent: 45

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Centenar:
Ovidiu Papadima de Iordan Datcu


Când i-a apărut, în 1971, volumul Scriitorii şi înţelesurile vieţii (Minerva, 282 p.), selecţie din volumul Creatorii şi lumea lor (1943), opiniile critice exprimate asupra actualităţii acestor schiţe de critică literară - cum şi le numea Ovidiu Papadima - au fost împărţite. Dacă, spre exemplu, Nicolae Balotă scria, în România literară, că "cele trei până la patru decenii care au trecut de când Ovidu Papadima a publicat textele (...) nu au corupt deloc substanţa acestor articole şi eseuri. Dimpotrivă, contemporane cu operele pe care le comentează, ele au devenit un fel de răsfrângere a lor într-o conştiinţă vie", Mircea Popa, în Tribuna, scria că, dacă volumul "se vrea înainte de toate un Ťdocumentť pentru foaia de temperatură a vremii", dacă se vrea şi într-adevăr este, "sub alte aspecte însă critica practicată de Ov. Papadima prezintă un destul de ridicat procent de caducitate." Dată fiind selecţia prea parcimonioasă care s-a operat în 1971, din volumul din 1943, judecata critică formulată asupra demersului critic al lui Papadima n-a fost concludentă, pentru că s-a bazat pe un lot nu îndeajuns de reprezentativ. Chiar volumul din 1943, în mai mare măsură definitoriu pentru tipul de critică practicat de Papadima, pentru opţiunile sale, pentru strânsele sale legături cu gruparea de la Gândirea, era văduvit de multe pagini publicate de către critic în paginile acestei reviste, unde a semnat de vreo 220 de ori.

Există o unitate de abordare între critica sa literară practicată până în 1944, răstimp în care i-au apărut cărţile Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga (1942), Creatorii şi lumea lor (1943), Poezie şi cunoaştere etnică (1944) şi opera sa de etnolog, autor al cărţii O viziune românească a lumii (1941), nota lor comună fiind dată, pe de o parte, de convigerea criticului că făuritorul de artă "aduce cu sine o anumită viziune a lumii" şi pe de alta că la descifrarea acestei viziuni trebuie să se apeleze la folclor. Altă notă comună celor două secţiuni ale operei sale este aceea că, aşa cum "pecetea creştină imprimă fiecare amănunt al folclorului nostru", un asemenea curs trebuie să ia şi literatura. Şi într-un domeniu, şi în celălalt criticul este proecupat să descopere şi să afirme valorile etnice şi ortodoxe ale creaţiei româneşti. în O viziune românească a lumii crede că notele distincte ale acesteia sunt: fraternitatea omului cu toate făpturile firii, liniştea, echilibrul, realismul concepţiei despre viaţă, despre armonia lumii, milostenia, conştiinţa muncii, modul de a concepe rânduiala lumii ca izvorând din înţelepciunea lui Dumnezeu. îşi prezenta cartea nu ca una "de elaborare", ci ca una de "căutare şi găsire a unor adevăruri dintr-o lume care astăzi e destul de departe de sufletul nostru modern". Lăudată unanim la apariţie, abia mai târziu i s-a reproşat că n-a făcut raportări la folclorul vecinilor, unele dintre componentele date ca proprii viziunii româneşti a lumii întâlnindu-se şi la aceştia. Autorul spusese însă că n-a voit să facă studiu de folclor comparat şi că notele date ca specifice doar românilor se manifestă la aceştia organic.

Deşi Creatorii şi lumea lor conţine eseuri despre scrieri de M. Sadoveanu, Gala Galaction, V. Voiculescu, I. Pillat, Lucian Blaga, Emil Botta şi G. Călinescu, criticul constată, extrem de contrariat, că literatura momentului este inactuală, cei mai mulţi scriitori trăind... în lună, între creaţiile lor şi "zbuciumul vremii" existând o prăpastie. Poezia lor "nu izvorăşte din nimic", este "firavă şi clorotică" şi se prezintă ca modernă "prin preţiozităţile şi obscurităţile ei voite". Excepţie de la astfel de poezie credea că făceau versurile lui Aron Cotruş, George Gregorian, Mihai Beniuc şi D. Ciurezu. Modernismul prozei momentului era, scrie criticul, şi el unul caricatural şi consta în "exploatarea în chipul cel trivial şi elementar a formulei psihologismului", de import francez.

Dintre înaintaşi, îi preţuieşte pe V. Alecsandri, receptat prin prisma naţionalismului poeziei sale, pe Eminescu, "un romantic ca aspiraţii şi un organicist ca mod de a gândi, un om de uriaşă cultură şi un adânc vizionar al esenţelor patriarhale ale spiritului românesc". La I. Heliade Rădulescu admiră "misticismul său religios, voinţa lui de a-şi porni energiile din trecutul nostru", iar la B. P. Haşdeu, "concepţia înalt creştină", acesta fiind "în aproape tot ce a scris ca vers... unul din puţinii noştri poeţi în care Dumnezeu există vizibil". Ideea afirmării prin literatură a ortodoxismului nostru, văzut ca "regenerare etnică", este o constantă a criticii sale, şi când nu o află la poeţi ca Ion Barbu, despre care se exprimă, în comentariul la micromonografia pe care i-a închinat-o Tudor Vianu, că poezia lui "e mult mai aproape de Isarlâc decât de Galileea". Şi, pentru că "grăuntele de muştar" al credinţei nu-l află la poeţi precum Ion Barbu, laudă versificatori ca Teofil Lianu, care se află pe "drumul împărătesc al liricii noastre", ca G. Gregorian, N. Crevedia, Nichifor Crainic ş.a. între prozatorii care-i certifică teoria ortodoxistă, îl laudă pe minorul Al. Lascarov Moldovanu, ale cărui scrieri aduc "nu oameni, ci suflete" şi au "o temelie de solidă sinceritate". Credea că drumul de "lumină calmă şi plină" al poeziei noastre "porneşte de la Zburătorul lui Heliade, prin Doinele lui Alecsandri şi Călin al lui Eminescu, prin Darurile pământului ale lui Nichifor Crainic şi Povestea Maicii Domnului de Ion Pillat, până la poezia lui Radu Gyr şi N. Crevedia". Aceştia, scria criticul, scriu o poezie de "un puternic suc etnic şi de mare rafinament artistic". Venise timpul, scria în Din perspectivele unei literaturi creştine la noi, ca să fie răscumpărat "păcatul unui veac întreg de muncă a scrisului în care Dumnezeu a fost alungat cu totul. Era curios într-adevăr cum un popor care a trăit şi a creat în cultură, timp de o istorie întreagă, aproape numai prin Biserică, şi-a modelat prin ea limba literară, stilul de viaţă istorică, concepţia cosmică - sufletul cu un cuvânt - să ajungă la un moment dat străin de tot ceea ce era el însuşi."

Este surprinzătoare, şi în volumul din 1943, şi în cel din 1971, absenţa cronicilor despre o serie de critici şi istorici literari. L-a admirat, e adevărat, şi a scris despre Perpessicius, însă între anii 1932 şi 1938, cât a făcut cronică la Gândirea, critici precum G. Călinescu, E. Lovinescu, P. Constantinescu, Ş. Cioculescu şi Vl. Streinu au publicat cărţi care îi reprezintă. E. Lovinescu nu este cu totul absent, însă este citat în unele contexte, de fiecare dată luându-se distanţă critică faţă de el, fie spunându-se că îl caracterizează în demersul său critic o "eleganţă uşoară", fie respingându-i-se "nefericita formulă a sincronismului, care în labilitatea ei diletantă îngăduia maimuţărelile naive ale Occidentului, spre care suntem înclinaţi, din nefericire", fie fiind criticat pentru că i-a patronat, cu "infinită duioşie", pe Aderca, Baltazar şi Călugăru. Altă dată, recenzând o carte a lui Al. Dima, este de acord cu acesta că Lovinescu a fost lipsit de înţelegere faţă de fenomenul estetic românesc. G. Călinescu este prezent, în Creatorii şi lumea lor, doar ca prozator, recenzat pentru Enigma Otiliei, cronica intitulându-se Suntem totuşi departe de Balzac, obiecţia fiind că personajele lui Călinescu nu sunt la fel de memorabile ca ale autorului lui Pere Goriot. Despre criticul literar scrisese, la apariţia cărţii Viaţa lui Eminescu, trei foiletoane dure în revista Secolul (1932), la care Călinescu a răspuns, în Adevărul literar şi artistic, cu articolul Morbul eminescologic. Deşi a colaborat bine cu Călinescu când i-a fost asistent la Facultatea de Litere şi apoi cercetător la institutul pe care l-a condus acesta, se pare că G. Călinescu n-a uitat atacul la Viaţa lui Eminescu, că n-a uitat, de asemenea, că Papadima fusese colaboratorul lui D. Caracostea. Sigur este că n-a scris, în isoria literaturii din 1941, despre criticul Papadima, menţionându-l doar ca editor al operei lui Anghel Demetriescu. N-a scris nimic despre el nici în ediţia revizuită a cărţii din 1941. Singurul loc unde scrie câteva cuvinte de apreciere, nu despre criticul literar, ci despre istoricul literar, este în ediţia, apărută postum, a Istoriei literaturii române, compendiu, 1994, unde citim: "Conştiincios şi cultivat istoric literar este Ovidiu Papadima".

În prefaţa la volumul din 1941, Ovidiu Papadima (s-a născut la 23 iunie 1909, la Sinoe, jud. Constanţa şi a trecut la cele veşnice la 26 mai 1996, la Bucureşti), scria că urma să-şi adune alte pagini de critică literară în vreo câteva volume, care însă n-au mai apărut. Rămâne ca o datorie a unui destoinic editor să-i strângă cronicile literare într-o ediţie reprezentativă. Pe lângă semnificaţia literară, o asemenea ediţie ar fi şi un act de dreptate pentru memoria aceluia care a făcut ani grei de puşcărie (2 august 1952 - 7 noiembrie 1955) pentru unele pagini publicate. (Despre procesul său a se vedea volumul, apărut postum, Evocări, Iaşi, 1997, p. 29-32).