Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Orele faste ale lucidităţii de Barbu Cioculescu

Între trecut, „ficţiune pe care o corporalizăm prin visuri, năzuinţe, premoniţ ii, regrete“ şi prezent, „timp omniprezent, dar evaziv prin imprecizie şi halucinanţă, ce făgă- duieşte, oare, viitorul?“ Speranţele noastre esenţiale privesc înainte sau înapoi? Dar cum ai putea cuprinde euforia departelui, fără să încerci suferinţa aproapelui? Tot atâtea întrebări care deschid primul tom din Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu (Editura „Eikon“, Cluj-Napoca, 2014), jurnal împărţit în 47 de secţiuni, în al căror cuprins diaristul se declară în surghiun. În Amarul târg foarte departe, adică de oraşul visurilor.
De la bun început autorul formulează deosebirea între Memorie şi Amintire, cu neaşteptatul argument: „Amintirea are şansa de a fortifica Memoria, în schimb Memoria riscă să formalizeze Amintirea”. O rigoare ce va caracteriza paragraf după paragraf al unui Jurnal atoate cuprinzător, cu maxime, portrete, citate din lecturi, confesiuni, judecăţi literare, referinţe la viaţa socială – ale cărei mecanisme nu rămân străine memorialistului. Iar din toate se alcătuieşte un autoportret tridimensional. Narcisism? Da, odată ce aforismele sale coabitează cu cele ale lui Proust, Tolstoi, Camus, Kafka în lanţul unei excelente intelectualităţi. Mizantrop? Da, odată ce te sfătuieşte: „Obişnuieşte a deprinde obiceiuri rele şi a le restitui cu dobândă”. Moralist? Cu precădere, odată ce zice: „Solidaritatea în rău e adesea vizibilă din pricina ţesăturii sale grosolane. Solidaritatea în bine e adesea invizibilă datorită ţesăturii sale inefabile”. Religios? Vezi: „Nu poţi ajunge la o intimitate cu tine însuţi, fără a încerca să ajungi la o intimitate cu Dumnezeu. O nebunie, poate. Dar poate fi ceva mai frumos în viaţa asta?”
Bătrân, dintotdeauna: „Bătrâneţea începe în momentul crepuscular în care îţi dai seama prima oară de precaritatea vieţii. Fapt ce se întâmplă să aibă loc în adolescenţă”. Şi îndeajuns de tânăr ca să amuşine „spaţiile infinite care, în momente faste, se deschid în lucrurile finite, îngăduindu-le a se mişca înlăuntrul ca şi-n afara propriilor lor limite.” Introspecţie: „Strădaniile sale de a se sustrage cu orice preţ suferinţei, nu includ, oare,şi o notă de egoism?”
Sociabil, aşijderi multor singuratici, socoate singurătatea un fenomen incitant, cum numai un voluptuos al spiritului o face. Scrutând mulţimea, îi dă note, alegând portrete exemplare, cu osebită atenţie faţă de egolatria cutăruia, ce-i permite generalizarea: „e o egolatrie atât de adâncă încât se goleşte pe sine şi se umple de Lume”. Straniu punct final! Trăieşte şi între semeni: a căror lipsă de sinceritate se vădeşte a fi şi o metodă de conservare a personalităţii lor. Are antipatii pe care nu le ascunde, şi pe care nu le-am numi, dacă nu le-am împărtăşi: Adrian Păunescu, Eugen Jebeleanu, M.R.P. Mari şi mai mici. Îşi râde de echidistanţii noştri de după 1989. Un poet, numit doar prin majuscule, îl determină să mediteze asupra minciunii.
Cu sentimente amestecate faţă de bătrâneţe, îi admiră pe longevivi, Neagu Djuvara, Ovidiu Drimba, Mihai Şora, Ionescu-Quintus. Septuagenar el însuşi, constată: „înaintarea în vârstă prezintă o analogie cu frecventarea artei” Aceasta „nu «căleşte», ci sensibilizează fragilitatea fiinţei”. Ca să nu mai vorbim că „preface momentele conştiinţei noastre în file străvezii prin care întrevezi spectacular, Neantul. Mai puţine despre eros, „un aliaj între afect şi singurătate”. Mai sus, agape „în starea cea mai profundă face abstracţie de dorinţă”. Aceasta însăşi fiind o „pecete a tranzitoriului”.
Fie că notează o maximă, fie că trece pe hârtie data unei cugetări, scrisul i se arată a fi o necesitate, şi anume una metafizică – cu adaosul că insul se va simţi cu atât mai derealizat cu cât numărul filelor aşternute va creşte. Situaţie-limită ce ne permite prognoza unui întreg şir de volume, pe şantier. Ceea ce nu bănuieşte candidul lector este caracterul sacrificial al unor însemnări ce par simple adnotări pe marginea unor file de cărţi, biblioteca fiind lumea călătoriilor diaristului. O crâncenă luptă cu îngerul, de care, mai păstrând din taine, autorul nu pomeneşte. La îndemână ne este profilul unui moralist constructor de metafore sapienţiale, întru care experienţa poetică îi este de cel mai mare ajutor –, pe eşichierul acelui adverbial cum din lirica sa.
Cauze câştigate, cauze pierdute, atitudinea faţă de acestea din urmă „ne spune mult în privinţa fiinţei noastre”. Fireşte, „nu e la îndemâna oricui să adere la ceea ce nu pare a avea sorţi de izbândă în fenomenologia socială”. Am avea de-a face cu vorbele gânditorului, cu o opţiune în răspăr, pur sufletească, aidoma artei! Psihologic, dacă „marea inteligenţă e clădită pe suspiciune, aşa cum marea iubire e clădită pe durere”, e clar că fiecare ducem o existenţă la vedere şi o alta, disimulată. Aceasta din urmă „mai puţin virtuoasă, plină de descumpăniri, incoerenţe, pulsiuni culpabile şi utopii indigeste, se bucură însă de vitalitatea redutabilă a libertăţii”. Ca una pe care n-o stânjeneşte nici o normă...
Uimit, precum Nietzsche, de propriile idei, memorialistul cutreieră solitar oraşul exilului său, preferând Târgul Cărbuneştilor, unde constată, studiind localnicii, „riguroasa lor ritualitate tribală”. Are nostalgia Clujului studenţiei, întrebându-se de ce-i place strada, întrebare pe care, probabil, şi-o punea şi La Bruyère. Priveşte cu nesaţ chipurile trecătorilor, adulmecă frânturi de destin, în aşteptarea unor prevestiri depăşitoare imediatului cognoscibil. Într-un Jurnal, ignorând majestuos calendarul, ivirea unei date precise provoacă frisoane cititorului: „Crăciun 2011. Mă scol în prima, în a doua şi-n a treia zi înainte de ora 7. Citesc şi scriu până-n seară. Nu mă îndeletnicesc să fac ceva mai bun”. O altă rarisimă notă trimite la starea materială – pe 8 ianuarie 2011, soţia duce la casa de amanet cruciuliţa de aur pe care o avea de la botez.
Fatalist? Doar pentru că nemureşte şi zilele care arată prost de la început: să primeşti telefoane tocmai când începi să scrii şi, tot atunci, să izbucnească zgomot de motoare sub geamul lângă care scrii. În tinereţele lui, Arghezi a scris pagini întregi pe această omenească temă, intitulându-le Mizerii. Diaristul va nota „Tudor Vianu însuşi nu şovăia a face o observaţie similară”. Zile faste şi altele în care „Eşti neputincios. Îţi pleci capul, aşteptând cu resignare să întorci fila calendarului... Timpul impur nu se poate spăla decât cu buretele altui timp, primenit, care e în afara voinţei tale”. Şi iată cum chiar o asemenea zi, penibilă, chioară, pierdută cu desăvârşire pentru comunul muritor care nu accede la scrierea unui Jurnal, capătă absolvire. Prin actul consemnării, printr-o generozitate pe care diaristul nu şi-o cunoaşte.
Citind,din doască în doască un Jurnal – de aventuri şi voaiaje ale spiritului – încărcat de esenţe, variat, îndrăzneţ, cititorul va expia, oare, asemenea autorului, va deveni altul sau se va strânge şi mai bine în propria-i armură, suspicios, cum tocmai a aflat că este? Gelos, lectorul care a încercat şi el să ţină un Jurnal, şi s-a lăsat păgubaş, primeşte o lecţie exemplară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara