Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Octavian Goga (1 aprilie 1881-7 mai 1938) de Nicolae Manolescu

Se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Octavian Goga. Iată o bună ocazie de a repune în discuţie o operă asupra căreia s-a aşternut uitarea şi care, în plus, n-a fost decât târziu şi rar comentată în întregul ei, din motive politice, îndeosebi. Am încercat s-o fac înIstoria critică, de unde reiau acum, pe scurt, ideile şi formulările principale.

În 1933, Goga îi mărturisea lui D.Caracostea că a pornit în literatură cu gândul unei monografii poetice a satului de peste munţi. Nimic însă din Poeziile din 1905, singurul volum care contează cu adevărat în opera poetului, nu susţine afirmaţia. Cel mult, putem vorbi de evocarea nostalgică a unui tărâm ideal şi definitiv pierdut. E curios că nu s-a observat, nici chiar de către G.Călinescu, primul care s-a referit la mesianismul care l-ar apropia pe Goga de profeţii Vechiului Testament, că ţara cu pricina nu e Purgatoriul dantesc, ci Sionul biblic, acela „unde şezum şi plânsem”. Dacă există cu adevărat o „jale de popor străvechi, îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual”, conform memorabilei definiţii călinesciene, ea nu trebuie nicidecum interpretată ca o „desfacere de conţinutul politic”, care e totuşi evident, ci ca o autohtonizare a motivelor şi tonalităţilor biblice. Ţara din Poezii este Ardealul de dinainte de 1918, înfăţişat ca un eden decăzut, răsunând de un plâns universal şi ale cărui frumuseţi sunt acoperite de cenuşă. Câte o imprecaţie se face auzită ici-colo, dar atitudinea dominantă este de stoică resemnare. Goga este rapsodul unei lumi care supravieţuieşte doar în nostalgia cronică a poetului.
E o poezie de aspect neoromantic, retorică în felul celei a urmaşilor lui Hugo, peste care reforma simbolistă a trecut fără să lase urme. Nici sugestivă, nici obscură, în pofida aerului hermetic pretins de G.Călinescu, este o poezie declarativă, patetică, sentimentală şi câteodată plină de furie. Nicio emoţie din rândul celor strict individuale ale modernilor nu răzbeşte în acest lirism coral şi colectiv. În volumele următoare, poetul pare să fi fost părăsit de muză.
Puţini ştiu astăzi că Goga a scris şi teatru. Domnul notar, din 1914 mai are, în parte, valoarea unui document politic. La premieră, pe fondul tratativelor dintre guvernul de la Bucureşti şi contele Tisza, piesa a fost ovaţionată la scenă deschisă. Lâncedă este Meşterul Manole din 1927, limba, prea literară ca să poată fi rostită pe scenă, caracterele, lipsite de pregnanţă.
Publicistica lui Goga rămâne călcâiul vulnerabil al acestui intelectual ardelean care a pariat la început pe naţionalism, ca să joace mai târziu un rol politic negativ. Şi-a adunat majoritatea articolelor în Precursori şi în Mustul care fierbe. În cea dintâi prevalează portretele şi necroloagele, fără însă forţa de caracterizare din Oameni cari au fost de Nicolae Iorga. Se reţin câteva amintiri personale, între care acelea legate de vizitarea satului în care s-a născut Coşbuc sau a închisorii de la Seghedin, unde se afla Caragiale. În Mustul care fierbe sunt adunate articolele din ziarul clujean „Ţara noastră”, în care opiniile nu mai sunt doar naţionaliste, ci şovine şi antisemite. Moderaţia de care vorbeşte G. Călinescu printre rânduri nu e de remarcat nicăieri, nici în text, nici în subtext. Goga este un antidemocrat şi un xenofob făţiş. Scandalul provocat în cancelariile europene de numirea lui în fruntea guvernului în decembrie 1937 a pornit nu numai de la asocierea cu A.C.Cuza în fruntea Partidului Naţional Creştin, ci şi de la articolele în care Goga justificase crimele legionare, salutând achitarea lui Codreanu şi Moţa, prin invocarea în sprijin a Doinei lui Eminescu, „cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Sigur, la baza credinţei lui politice se află ideea de autoritate. Ca om de dreapta, laudă instituţia militară, în care îşi pun nădejdea „cetăţenii de baştină” spre deosebire de „honigmanii şi blumenbergii” , adică aceia care n-ar avea mintea în „bună rânduială”.„Lumea vrea stăpân”, scrie el declarându-l pe Averescu, în partidul căruia a fost înscris o vreme,un Hindenburg al românilor. Îl critică pe Iorga, proaspăt prim-ministru, pentru că a numit la departamentul minorităţilor un sas iar la secretariatul general al guvernului, un ungur. Partea cea mai urâtă a acestei publicistici xenofobe constă în atacurile contra evreilor din presă. Nu e deloc adevărat, cum a susţinut primul reeditor de până astăzi al Mustului care fierbe că Goga s-ar referi doar la „gazetăria de joasă speţă”. Goga îi are în vedere pe patronii de ziare şi pe ziariştii evrei în general, sub acuzaţia că „adevărurile organice pe care noi le-am aruncat de-a pururi în cumpăna istoriei, ei nu le pricep şi nu le propagă”. Şi la fel de clar: „Scrisul în coloanele gazetăriei de azi apare străin ca substrat sufletesc”. Anticomunismul din câteva articole nu legitimează apologia fascismului, cu atât mai mult, cu cât are aceeaşi bază rasistă: „otrava de misticism a mentalităţii slave”.
Cea mai valabilă literar este proza dintr-un Jurnal politic (intitulat aşa de editor), recent descoperit, referitor la un scurt, dar dens interval dintre martie-mai 1931, când regele Carol pregătea terenul pentru un guvern de coaliţie naţională. Însemnările au o expresie plastică remarcabilă. Deşi e vorba de portrete similare celor din Precursori, condeiul e altul. Nu mai sunt ditirambice şi duioase, ci, din contra, foarte crude şi tăioase. Stau în compania selectă a acelora din epocă datorate lui Arghezi sau Argetoianu („bătrânul intrigant”, cum îl numeşte Goga). Maniu şi Duca sunt „faliţii politici ai momentului”. Patriarhul Miron Cristea e un „Mazarin rural”. Ardeleanul Ion Inculeţ este „enormul malagheţ, încet la gând şi la vorbă,onctuos şi şiret, rural în concepţii şi pământos în expresii”. Iar Pamfil Şeicaru are „o figură de condotier din bărăganul presei, mergând spre burghezie,după ce printr-o haiducie de-un deceniu şi-a pus temeiurile unei solide gospodării”. Sunt şi portrete aşa zicând în mişcare. Iată-l, bunăoară, pe al lui Stelian Popescu, directorul „Universului”: „A ieşit neica să se sorească cu consoarta! Reprezentanţii tipici ai burgheziei româneşti de primă etapă. O pereche foarte potrivită. Nu le voi cere o părere asupra tablourilor lui Greco sau a muzicii lui Brahms. Dar sunt români amândoi, perfect identificaţi cu solul şi sunt nedezlipiţi de ţară cum e papura, în Deltă, sau caprele negre în Munţii Oltului. Amândoi, speriaţi. Scoşi din formulele trecutului moştenite de la Ion Brătianu bătrânul, se plimbă ca doi somnambuli în lumea aceasta ieşită din ţâţâni”. În fine, portretul unui client mai vechi: „Vizită la Titulescu. Mă primeşte în odaia de dormit. Îl examinez mai îndeaproape. Nicăieri n-am văzut o asemenea apariţie. Parcă e un şef de piraţi calmuci dintr-un vapor de pe Volga. Mutra de scapet în lumina matinală apare lividă şi obosită. Pe fruntea pergamentată sunt colţuri adânci, iar nasul plin de răni după priza continuă de tabac pare mumificat, în vreme ce gura cu prea multă salivă proiectând râsete isterice peste enorma dantură de cal”.
„Sărmane rege croitor!”, exclamă Goga văzând uniformele fanteziste decise de Carol pentru oştirea română cu ocazia defilării de 10 mai. Nu e propriu vorbind mizantropie în aceste note de fiziognomie morală. Mai curând o maliţie gratuită, artistică epurată, astăzi, la o lectură târzie, de motivaţiile conjuncturale. Ar fi interesant de ştiut cum s-ar fi plasat Goga pe sine însuşi în această galerie de portrete istorice lamentabile. Pereţii casei de la Răşinari sunt plini de fotografii în care îl vedem pe Goga destins, zâmbitor, hautain sau condescendent, în mijlocul mai tuturor oamenilor politici români şi străini pe care i-a întâlnit. Între ei, destui sunt încondeiaţi în Jurnalul din care noul Procopius îşi face propria istorie secretă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara