Întrebare retorică

În revista ACOLADA nr. 12/ 2008, într-un text memorabil, intitulat Echilibrul conştiinţei civice, Gheorghe Grigurcu amendează în mod justificat opiniile exprimate de Norman Manea în articolul Otravă cu efect de durată, apărut în România liberă din 28 noiembrie 2008. Printre altele, scriitorul român stabilit în SUA afirmase: "un anticomunism bolşevic, similar în dogmatism cu comunismul însuşi, a bântuit din timp în timp părţi întregi ale Europei de Est". "Citind această propoziţie - explică Gheorghe Grigurcu - am avut senzaţia că n-am înţeles-o bine, aşa încât am recitit-o. Va să zică decomunizarea, atât de dificilă, atât de dureros defectuoasă, la care suntem martori de aproape două decenii, să nu fie decât un echivalent al... comunismului? Asta vede şi crede autorul Întoarcerii huliganului, din depărtările în care domiciliază, când vine vorba de vitregita noastră parte de lume? Pentru a realiza enormitatea aserţiunii d-sale, să facem următorul exerciţiu. Să presupunem că se află în chestiune nu comunismul, ci nazismul şi că romancierul s-ar fi rostit astfel: un antinazism similar în dogmatism cu nazismul. Ori în altă variantă: un anti-antisemitism similar în dogmatism cu antisemitismul. Ar mai fi dispus preopinentul nostru să aştearnă pe hârtie asemenea sofisme congruente cu Ťlogicať propoziţiei ce ne-a stupefiat? Nu cumva frivolitatea comentariului d-sale se produce într-o unică direcţie, semnificând o stânjenitoare tendenţiozitate?"

Întrebare retorică, la care ar fi bine, totuşi, ca Norman Manea să răspundă. Avem motive să credem, însă, că n-o va face.



Lecţia de demitizare

În aceeaşi revistă, Acolada nr. 12/ 2008, remarcabilă prin ţinuta ei intelectuală, Ana Blandiana povesteşte, cu o sensibilitate dureroasă, cum, la vârsta de numai cinci-şase ani, a aflat de la tatăl ei că Moş Crăciun nu există. Pasajul este antologic:

,Mergeam pe stradă, dusă de mână, simţindu-mă în siguranţă şi mândră de saluturile respectuoase care se îndreptau spre noi, când Tata mi-a spus că eu sunt o fetiţă destul e mare şi de inteligentă ca să ştiu că Moş Crăciun nu există. Dar eu nu ştiam. O clipă chiar nu am înţeles la ce se referă, iar când, în sfârşit, n-am mai putut să neg existenţa dezvăluirii, am început să plâng în hohote şi să ţip: Nu-i adevărat, nu cred, nu-i adevărat, e o minciună! Şi cu cât plângeam şi ţipam, cu cât negam mai tare cele auzite, cu atât mă pătrundeam de adevărul lor demolator şi de nesuportat."



Rostogolindu-se prin mărăcini

Fiecare număr al revistei Memoria e ca un spin care ne tulbură indiferenţa cu care ne privim trecutul apropiat. Dacă conştiinţa de sine a unei naţiuni nu se poate întreţine decît prin cultivarea momentelor memorabile, atunci Memoria ar trebui să fie certificatul prin care ne legitimăm în faţa lumii contemporane. Sunt atît de multe ororile şi nedreptăţile care s-au petrecut în deceniile comuniste în România, încît simpla lor înşiruire reprezintă un mijloc de a ne trezi din indolenţă. Iar dacă mai şi intrăm în detalierea cazurilor de atrocităţi şi execuţii sumare, imaginea pe care o căpătăm e cea a unei bolgii naţionale. În numărul 3-4/2008 nici nu ştii ce să alegi mai întîi: calvarul învăţătorului Mica V. Ion, membru în grupul de sprijin al partizanilor conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, care a fost executat în noaptea de 19-20 iulie 1959 la închisoarea Jilava, tragedia arhiepiscopului Victor Leu, deportat în Siberia, întors în ţară şi înghiţit de închisorile Gulagului românesc, memoriile avocatului Ion Constantinescu-Mărăcineanu, arestat în lotul colonelului Gheorghe Arsenescu, care a făcut 16 ani de închisoare politică, sau articolul lui Alexandru Mihalcea despre regimul de detenţie de la Piteşti şi Salcia. Iată, de exemplu, cum arăta ambianţa din lagărul Salcia, descris de Alexandru Mihalcea: "Au existat scene de o cruzime greu de imaginat şi amintim aici doar trei cazuri. Întîi - uciderea fostului procuror Sotir Georgescu de către brigadierul Grigoraş Gheorghe prin lovituri cu parul în cap şi punerea corpului pe o targă în care bătuse piroane de fier; al doilea caz - băgarea la carceră, de către sublocotenentul Cîrliga, a patru deţinuţi cu fiare la picioare, doi în picioare, ceilalţi doi cu capul în jos, carceră de scînduri, fără acoperiş, avînd suprafaţa de cca 1 mp; la două ore după ce au fost scoşi, Bîrlădeanu, unul dintre cei scoşi, a murit. Al treilea caz: obligarea deţinuţilor care nu şi-au făcut norma să se dezbrace în pielea goală, să se ia în braţe cîte doi şi să se rostogolească prin mărăcini, în plină iarnă. (Sub domnia absolută a acestui scelerat, locotenentul major Ion Pavel, mutat de la Salcia, tot în calitate de comandant, la Iţcani-Suceava, în acest lagăr bucovinean a avut loc o scenă înfiorătoare: deţinutul Virgil Stroescu, nemaiputînd munci de frig şi slăbiciune, a fost legat cu mîinile la spate de către brigadierul Iliescu Gheorghe, la ordinul şefului de escortă Vişan Constantin, şi ţinut în zăpadă vreo jumătate de oră, apoi, fiindcă era anchilozat şi degerat, Iliescu i-a pus cărbuni aprinşi pe talpă... ca să-l facă să meargă. Stroescu a intrat în agonie şi a murit.)"



Presa diasporei

În fiecare an apare, la München, sub coordonarea literară a lui Gelu Ionescu, revista Apozi}ia. Numărul pe 2008 începe cu un medalion Mihai Şora, un dosar sentimental, în care semnează omagiatul însuşi (textul reprodus este din 2006, din volumul dedicat, la Paralela 45, filosofului nonagenar), fiica lui, Sanda Şora, şi Matei Călinescu. O cronică de viaţă lungă, şi nu doar atît, o dare de seamă agreabilă - cît de jinduitor-agreabile au ajuns să ne fie modelele... - despre le seul sage de ma génération, cum l-a arătat Cioran. Despre înţelepciune, speranţă, libertate în sine şi... hipopotami: "A doua poveste care mi s-a întipărit în minte e cea cu hipopotamul din grădina zoologică de la Budapesta. Tata se afla acolo într-o zi toridă de vară, iar hipopotamul stătea scufundat în apă, complet imobil, nu i se vedeau decît ochii şi nările. Singura mişcare pe care o făcea era să clipească alene. Lentoarea cu care i se lăsau pleoapele pe ochi transmitea o stare de beatitudine şi lene paradisiacă. Tata ar fi dorit - mi-a spus - să fie ca acel hipopotam, care reprezenta un ideal greu de atins, şi anume, să te poţi bucura de existenţă în totală destindere şi impasibilitate." }inta, mai complicată, în fapt, decît o închipuie concreteţea imaginii, a cuiva "cu harul detaşării şi al transcenderii". Care, şi "dacă era cioban şi păzea oile, tot filosof ar fi fost".

George Banu scrie despre "limba brutală", în teatru, cu o concluzie, sprijinită pe marile, autenticele revolte d'antan, la care nu se poate să nu subscrii: "Omul redus la înjurături nu este decât un revoltat dezarmat." Gelu Ionescu discută Despre idei & blocaje, volumul lui H. R. Patapievici, deschizînd paranteze istoric-culturale în care încap şi Noica (şi Sorin Lavric, comentîndu-l), şi Marino, şi Andrei Cornea. Identitate naţională, specific, dezbateri fără sfîrşit, uitarea ca formă de... cultură. Şi din nou de la capăt.

Substanţială, elegant ilustrată (de coordonarea ei artistică se ocupă Radu Anton Maier), departe de cochetăria marginalităţii pe care, prin titlu, şi-o asumă discret, Apoziţia ajunge, pe îndelete, pentru un an întreg.



În vremea crizei

În ultimul timp - îngrijorarea sfătoasă fiind una din multele meserii, chiar vocaţii, naţionale (grija, evident, e a altuia...) - nu trece zi să nu citim, în ziare mai mult sau mai puţin tabloidizate, sfaturi anti-criză. Finanţist de conjunctură, tot binevoitorul îşi dă cu părerea. Bunăoară, la ce bunuri şi servicii să renunţi, ca să-ţi menajezi bugetul subţiat. Pe locul întîi, produsele de lux. O recomandare pertinentă. Pe locul doi, culmea, scris negru pe alb într-un ziar - ce-o fi ăsta, masochism? - cărţile, ziarele, revistele. Ca să vezi, nici vechiul clişeu cu înflorirea culturii în timpuri de criză (nu financiară, ce-i drept...) nu mai stă în picioare. Sau poate se gîndeau la cărţile de credit?



Paranghelion 2009

La cumpăna dintre ani, cum se spune, cu o formulă poetică, televiziunile noastre ne-au delectat cu nişte programe de Revelion menite să facă recorduri de rating.

Cronicarul a asistat (mai întîi siderat, iar apoi, oarecum dezarmat) la cîteva secvenţe din programul de pe Antena 1. Opţiunea sa a fost cea corectă: s-a dovedit mai apoi că Revelionul Antenei 1 a avut, dintre toate, audienţa cea mai mare.

Adrian Copilul Minune, costumat în pionier, şi mozolind-o, la nivelul solului, pe o colegă de scenetă, totul sub portretul uriaş al lui Nicolae Ceauşescu, a captat atenţia publicului nostru, la fix doi ani de la intrarea României în Uniunea Europeană.

Bravos, naţiune! Halal să-ţi fie! am zice reîntorcîn-

du-ne la Caragiale şi trecînd mai departe. Însă un articol excelent, publicat de Alexandru Matei în ROMÂNIA LIBER| la zece zile de la consumarea indimenticabilului Revelion, pune accentele într-un chip diferit, extrem de interesant. Să-i dăm cuvîntul tînărului eseist: "Umilinţa se înscria, pînă de curînd, în registrul comic. Camera ascunsă e metoda prin care oamenii erau păcăliţi - e drept, nu umiliţi. La Ciao Darwin ideea de om a fost oarecum pusă la îndoială. Să fii frumoasă şi proastă rămîne demn. Să fii un hipopotam îngălat, ştirb şi strîmb, hm, asta nu mai e de colea, e de curtea miracolelor. Nu altfel a fost paranghelionul aceleiaşi Antene 1. Pe scenă se foiau diferite exemplare humanoide pline de viaţă brută, autarhici, autosuficienţi şi ingenui ca nişte organisme unicelulare de după Big Bang, sau, dacă vreţi, ca nişte dumnezei underground inelari. Personajele astea sunt - numele nu lipsesc, dar nici nu acoperă - inconştientul, trupul nostru fără suflet, instinctul nostru, bălegarul în care avem, deh, rădăcini, chiar dacă ceea ce arătăm nu este decît tulpină, frunze şi, mai ales, flori".