Scrisoare deschisă
Dragă Bogdan-Alexandru Stănescu,
Dă-mi voie să recapitulez istoria unei corespondențe.
Ca urmare a nominalizării cărții tale la Scriitorul anului, între secretariatul USR și tine a avut loc un schimb de e-mailuri. Îl reproduc mai jos:
Stimate domnule Bogdan-Alexandru Stănescu, vă contactez în legătură cu proiectul cultural al USR, „Scriitorul anului“. După cum știți, juriul acestui proiect (urmează numele membrilor juriului)v-a desemnat Sciitorul lunii mai 2017, pentru volumul Copilăria lui Kasper Hauser (Editura Polirom, 2017). Am rugămintea să îmi trimiteți informațiile solicitate de către Filiala Iași, organizatoarea evenimentului [...] Cu deosebită considerație și multe mulțumiri, Roxana Cheoseolu, referent USR. (27 09 2017, ora 13.34).
Stimată doamnă Roxana Cheoseolu, vă atașez cele două documente solicitate. Am marea rugăminte ca la fotografie să fie trecut copyright Cosmin Bumbuț, ca să nu existe neplăceri din partea fotografului. Numai bine, Bogdan. (27 09 2017, ora 13:45:25).
Vă mulțumesc mult pentru documentele trimise și pentru promptitudine! Vă doresc o zi bună! (semnat R.C., 27 09 ora 13:49).
Stimată doamnă Roxana Cheoseolu, am hotărît să resping (sic!)nominalizarea mea în cadrul proiectului Scriitorul anului 2017. Nu detaliez, am făcut-o public. Vă anunț, însă, pentru a nu vă încurca în demersurile editoriale. Numai bine, Bogdan Stănescu. (28 09 2017, ora 10:02:07).
Așadar, dragă Bogdan, a refuza un premiu (căci și Scriitorul lunii este premiat) e, desigur, dreptul fiecărui nominalizat. A-l respinge e impropriu ca exprimare și denotă oarece orgoliu. Iar a face publică respingerea înainte de a o comunica celui care a făcut nominalizarea este o impolitețe. Ca să nu mai spun că nominalizarea și premiul, le-ai acceptat cu mai puțin de 24 de ore înainte de a le... respinge. Ce să fie, ce să fie? Avem răspunsul pe facebook-ul tău:
Revista România literară/USR (R.l. nu e în chestie, ea doar a publicat comunicatul juriului – n.m.) m-au nominalizat drept Scriitorul lunii mai.Am luat-o inițial ca pe o simplă recunoaștere a valorii cărții mele. (Ceea ce este strict adevărat! – n.m.). Apoi am aflat că această nominalizare implică accederea în faza superioară a unei competiții și că, mai mult, implică și o sumă de bani. Este așadar un premiu în sine (iarăși strict adevărat, dar a afla abia acum, după aproape un an de la prima ediție, nu e neapărat un motiv de laudă, mai ales că în 2016 au concurat scriitori importanți, ca regretatul George Bălăiță, Radu Cosașu, Mircea Mihăieș, Ovidiu Genaru și alții, laureatul fiind președintele de acum al juriului, Mircea Mihăieș – „un om pe care îl respect enorm și a cărui prezență în juriu m-a făcut să am dubii în legătură cu actul de astăzi“, cum scrii ceva mai jos). Vreau să anunț aici că refuz această nominalizare, cât și participarea la Gala Scriitorul Anului 2017. Le mulțumesc criticului literar Mircea Mihăieș și profesorului Eugen Negrici (și M.M. este profesor!), coordonatorul tezei mele de doctorat, doi oameni pe care îi respect enorm (vezi mai sus! – n.m.). Prezența altor persoane în juriul respectiv, însă, face ca tăcerea și acceptarea mea să fie dovezile unei duplicități pe care n-o suport nici la alții, darmite la alții. (Nu văd logica! Văd doar disprețul față de niște critici de seamă! – n.m.). Sunt oameni care, eufemistic vorbind, au alte valori decât mine și de care nu vreau să-mi leg numele în niciun fel. Dorm destul de puțin și, atunci când o fac, aș vrea să dorm liniștit. (Îți doresc somn ușor! – n.m.) Cât despre bani și premii, vorba unui personaj al meu, „Dă-i ( pe cine? – n.m.) în pizda mă-sii, Tătuțule, facem alții“. (Succes! – n.m.).
Dragă Bogdan, cu o săptămână înainte, mărturiseai o „strângere de inimă“ că „un fost profesor al meu este înjurat ca la ușa cortului“. Îmi vine să cred că e vorba de mine. Greșesc? Dacă nu-i mulțumesc fostului meu student, despre cărțile căruia am scris în două rânduri, nu de mult (apreciindu-le valoarea, căci nu scriu despre cărți proaste!), este pentru ce declară mai departe: „Nu sunt membru al nici unei bresle scriitoricești și nici nu intenționez să devin prea curând, până când nu se liniștesc apele (sau cel puțin până nu se separă)...“ Treaba ta, Bogdan, dacă vrei sau nu să fii membru al USR sau al altei organizații de breaslă. Ceea ce ar trebui să știi, dacă ai citi R.l. ori site-ul USR, în loc să corespondezi cu Dan Iancu (bag seamă că lui îi răspunzi pe hyperlink pe 19 septembrie), cine o mai fi și ăsta (eu măcar am scris o carte „de neocolit“, cum afirmi, el, ce-o fi scris!?), ai ști că „pseudo-organizația condusă de niki manolescu“ e singura recunoscută ca legală de justiție, prin decizii definitive, justiție care a respins, în același timp, repetatele solicitări ale unor „scriitori“ la fel de valoroși ca Dan Iancu de a fi creat o USR „reformistă“ și având între 7 (șapte) și 25 (douăzeci și cinci) de membri. Nu țin să te conving să devii membru al „pseudo-USR“ pe care o conduc. Ești destul de matur, ca să decizi singur ce vei face. Dar te previn că nu vei putea sta la nesfârșit cu fundul în două luntri, așteptând separarea apelor. Mai ales că apele sunt separate dintotdeauna. Și doar cei care adoră să se scalde în ape tulburi stârnesc toate mâlurile. Îi preferi drept tovarăși de drum pe Dan Iancu și compania, foarte bine. O faci pe barba ta. Ca mai bătrân și mai hârșit cu viața literară, te sfătuiesc: nu mai coresponda cu alde Dan Iancu, după ce ai făcut-o cu Osip Mandelstam. E o imprudență care s-ar putea să te coste. Mă străduiesc să te înțeleg. Și nu reușesc. Poate îmi dai o mână de ajutor. Cu bine, N. M.
Memoria – 100
Cu numărul 3/2017, recent apărut, MEMORIA, revista gândirii arestate, editată de Fundația Culturală Memoria sub egida Uniunii Scriitorilor din România, a ajuns la numărul 100, de la fondarea sa, în anul 1990, de către Banu Rădulescu. În editorialul care deschide acest număr festiv, Micaela Ghițescu, directorul de astăzi al publicației, evocă momentele de început: „Atunci, în 1990, Banu Rădulescu a avut un vis. Metodic și lucid, a început să și-l construiască aievea. Îi pusese și un nume frumos: revista Memoria. Și avea o motivație, un scop: prin ea să dea glas, în sfârșit, descătușării, să spună cu voce tare ce fuseserăm siliți să tăcem. Astfel că i-a completat numele: «revista gândirii arestate». Iar în noiembrie 1990 s-a pus, vitejește, pe treabă.“ Revista, dincolo de saluturile și intervențiile festive, firești cu un astfel de prilej aniversar, conține, ca la fiecare nouă apariție a sa, atâtea mărturii dramatice, atâtea portrete de călăi și de victime, de care, din nefericire, istoria comunistului românesc abundă. Am reținut și rezumăm aici paginile despre biografia unui torționar cu nume de personaj literar, Nicolae Moromete, care, desigur, nu are nimic în comun cu eroul lui Marin Preda. Acest Nicolae Moromete real, adus în atenție de revista Memoria, a fost prim gardian, comandant de gardă, comandant de penitenciar la Jilava, Caransebeș, Galați, formațiunea Chilia Veche și locțiitor de comandant la Văcărești, ultimul grad deținut de el fiind cel de locotenentcolonel în MAI. De unde a purces ca să ajungă în aceste poziții importante? Născut în 1912, în comuna Valea Ungureni – Pitești, a făcut cinci clase primare și s-a angajat ca măturător, apoi ca om de serviciu la Primăria București, unde a lucrat până în 1941, când a fost mobilizat și trimis pe frontul de Est. În 1945 a intrat în Partidul Comunist și astfel a început ascensiunea sa, sfârșită brusc (cum s-a `ntâmplat și `n alte cazuri!) în anul 1959, când a fost trecut în rezervă și s-a întors la condiția sa naturală: a devenit plasator la un cinematograf din București! Remarcându-se prin comportamentul abject față de deținuți, printr-o cruzime fără margini, el se face vinovat de tratament inuman și de numeroase crime, pentru care n-a plătit. Să colorăm relatarea despre acest personaj tipic pentru comunismul timpuriu cu o întâmplare istorisită de unul dintre deținuți: într-una din zile, intrând într-o celulă, Moromete a descoperit o maximă notată pe perete: „Cine știe să moară nu va fi rob niciodată.“ (Seneca). Ei bine, furia maximă a gardianului agramat s-a îndreptat împotriva „deținutului“ Seneca, vinovat că ar fi scris fraza inacceptabilă: Moromete i-a `ntrebat pe cei din celulă cine dintre ei este Seneca, urmând să-l pedepsească amarnic pe acesta pentru fraza cu pricina! E de râs, desigur. Asta ar fi prima reacție, apoi ne dăm seama că, de fapt, e o poveste crâncenă, care rezumă o tragedie colectivă.
