Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Istoria începe cu ei

În RAMURI (nr. 8), Nicolae Prelipceanu continuă să-şi pună întrebări interesante şi să dea răspunsuri pe măsură. De data aceasta, el se întreabă când începe istoria şi observă o tendinţă nouă, pe cât de îngrijorătoare pe atât de răspândită în ultima vreme: sunt destui aceia care au sentimentul, fals dar neîndoielnic, că istoria şi lumea încep cu ei, fără să-i preocupe câtuşi de puţin ce-a fost înainte. Exemplul preferat al lui Nicolae Prelipceanu (dar şi al nostru) este din zona literară: „Nu ai nevoie să ştii ce s-a scris şi cine a scris înaintea ta ca să fii scriitor, îi spunea lui Dorin Tudoran un proaspăt premiat la Botoşani (categoria tineret-debuturi), eu (sau noi?) sunt(em?) clasicul meu (clasicii noştri). Ce contează că acel tânăr poet ilustru de câteva clipe a dispărut complet din literatură, cu tot clasicul lui, dacă el aşa credea, aşa era bine! Nu le poţi scoate acestor oameni din cap ideea care a şi devenit o mentalitate. Pentru că e mai simplu să te faci că o iei de la zero, putând să furi titluri şi idei cu dezinvoltură, iar dacă ţi se semnalează acest lucru să ridici din umeri ce-mi pasă mie (nu chiar «chip de lut»)? Orwell curat! Orwell? Cine e ăsta? Parcă-i aud.” Din acelaşi număr (bun) al revistei Ramuri sunt de urmărit şi alte semnături: Gabriel Dimisianu, Gabriel Coşoveanu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu, Nicolae Panea, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghişor, Traian Dobrinescu, Dragoş Goga, Ştefan Vlăduţescu, Silviu Gongonea, Gabriela Rusu- Păsărin, Daniela Firescu, Haricleea Nicolau, Mihai Ghiţulescu, Mircea M. Pop (cu traducerea unor poeme de Reiner Kunze), Anton Jurebie şi Romulus Bucur.


Sentimentul religios la români

În revista 22 (nr. 33), Andrei Cornea analizează un recent sondaj IRES despre atitudinea românilor faţă de religie. Rezultatele sondajului afirmă categoric credinţa majorităţii în Dumnezeu: „Sub raportul credinţelor sondajul arată, de exemplu, că 77% dintre respondenţi consideră că religia înseamnă adevăr, 96% cred în Dumnezeu, 85% cred în îngeri, 75% în Rai, 66% în Iad şi, în chip curios, numai 64% în viaţa de după moarte.” Pornind de la această copleşitoare prezenţă a sentimentului religios în rândul românilor, eseistul se întreabă de ce lipsesc din sondaj referiri la lectura Vechiului şi Noului Testament de către cei care se declară atât de credincioşi. Opinia lui Andrei Cornea este că Biblia nu e citită de prea mulţi români, din nefericire. Ceea ce conduce la o problemă greu de rezolvat: „Ne mărturisim însă surprinderea că o societate, care se prezintă pe sine drept creştină, se poate considera în ordine fără acest fundament” (dat de cunoaşterea Bibliei, n.n.). Are dreptate eseistul de la 22. Dar, am zice, dincolo de lipsa fundamentului (sau armăturii) teoretic (e), religiozitatea românilor are şi alte neajunsuri, poate şi mai vădite. Credinţa de care majoritatea face caz pare a nu fi o dimensiune interioară, asumată, ci doar una superficială, declarativă, o haină pentru vreme rea: se constată aceasta uşor din manifestările de zi cu zi, din puzderia de fapte antisociale – se minte, se fură, se înşală, se comit crime. Cu cât ridicăm mai multe biserici peste tot prin ţară, cu atât comportamentul românilor este tot mai departe de cadrul preceptelor creştine.


„Taci, că aiasta nu se discută!“

Tot în revista 22, Adrian Cioflâncă aduce în atenţie o altă cercetare privind istoria noastră recentă. El pune în discuţie alte „instrumente ale statului totalitar: unităţile şi coloniile de muncă”. S-a vorbit mai mult despre arestările deţinuţilor politici din perioada 1950-1965, în schimb se ştiu puţine lucruri despre internările în unităţile şi coloniile de muncă, din aceeaşi perioadă. Între 25 000 şi 29 000 de persoane au fost reţinute şi trimise în astfel de colonii de muncă, din motive politice. Nu trebuia să ai cine ştie ce vină ca să ajungi într-un lagăr de muncă forţată: Ordinul 100 din 1950 completat prin HCM nr. 1554/1952 stabilea categoriile de persoane vizate să fie închise, în general extrajudiciar, pe baza unei proceduri administrative controlate de Securitate. Era suficient să asculţi radiourile occidentale sau să ai vreo părere critică despre statul comunist. În fond, era suficient să nu-i placă vreunuia ochii tăi. Aflăm şi unde anume în ţară au existat aceste unităţi şi colonii de muncă: vreo câteva zeci, până într-o sută, plasate mai ales în Estul României. Aflăm, totodată, că atâţia oameni nevinovaţi au fost chinuiţi şi chiar şi-au găsit sfârşitul acolo. Mărturiseşte o martoră a evenimentelor: „Căruţa cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna veneau cu sania. Morţii erau înveliţi în rogojini, mulţi nici nu mai erau îmbrăcaţi. Odată când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poartă. Atunci avea vreo şapte cadavre, dar din aceia vreo doi mişcau. Şi eu am plâns că «De ce duceţi oameni vii?». Şi miliţianul mi-a spus «Taci, că aiasta nu se discută!».” Ce mai e de zis despre un asemenea regim care a folosit crima pentru a supune o ţară?


Nostalgicii cool

În DILEMA VECHE (nr. 600), Andrei Pleşu propune o noţiune nouă, dereglarea cool, pe care o defineşte şi cu ajutorul exemplelor: „O dereglare cool este, după mine, şi o anumită gesticulaţie stîngistă. Atenţie: nu mă refer la oamenii de convingeri şi nu vreau deloc să relativizez necesitatea democratică a partidelor şi politicilor de stînga. Mă refer doar la cei care afişează, retoric, o «angajare generoasă», «anticapitalistă», «antiliberală», grijulie cu «cei dezavantajaţi», dar asta pur şi simplu pentru că sună bine, pentru că aşa trebuie să fie «intelectualii adevăraţi», «noua generaţie», combatanţii «antisistem». Aşa e cool! Am în vedere inşi care nu sunt capabili să facă nimic concret pentru ideile lor, inşi a căror prestaţie profesională şi comunitară este cvasinulă, dar care înţeleg să-şi dea un conţinut de viaţă prin etalarea cochetă a unor lozinci «principiale».” Ni se par îndreptăţite rezerva editorialistului de la Dilema veche faţă de nostalgicii regimului comunist (nostalgici pe bază de amnezie sau de memorie selectivă, cei care contabilizează realizările dar nu mai ţin minte nimic din nebunia de atunci!) şi iritarea sa faţă de altă categorie de nostalgici, „publiciştii care mimează stânga pentru că aşa e cool.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara