Cristian Fulaş şi umanismul
OBSERVATOR CULTURAL din
22-28 octombrie găzduieşte, cu
obiectivitatea obişnuită de câte ori
vine vorba de USR, o „Scrisoare
(deschisă) despre umanism”, semnată
Cristian Fulaş. N-am avut plăcerea
să-l cunoaştem pe autor, iar revista
nu-l prezintă. Sub titlul pompos al
epistolei se ascunde o critică, era
să zicem cu mănuşi, de n-ar fi cu
mitene, a felului „odios” în care
conducerea USR s-ar fi purtat cu
prozatorul Radu Aldulescu. Nu vrem
să reluăm discuţia despre ceea ce
presa scrisă şi mass-media au considerat
un caz. Un comunicat de pe site-ul
USR lămureşte lucrurile. E destul să
precizăm, pentru informarea celor
care au luat cunoştinţă de aşazisul
caz de la însuşi Radu Aldulescu,
mare meşter în romane melodramatice
de tip Eugène Sue, că USR a oferit
prozatorului găzduire gratuită
timp de şase ani până când nu a mai
avut posibilitatea s-o facă. Dintr-o
imposibilitate justificată, Radu Aldulescu
a reuşit să convingă presa că e vorba
de un caz. Pe care unii jurnalişti l-au
preluat fără a mai solicita şi punctul
de vedere al USR. Considerându-l
suficient pe al lui Radu Aldulescu,
pătruns acesta de ideea că USR n-are,
ce e drept, nici o obligaţie legală
de a asigura locuinţe membrilor săi,
în număr de 2500, dar ar avea una
morală, faţă de d-sa. Culmea demagogiei
o atinge scrisoarea lui Cristian Fulaş.
Autorul trage de urechi USR pentru
a face jocuri politice, nedreptăţind
un mare scriitor, căruia îi „arată strada
în pragul iernii”. Dovadă, fireşte, din
partea noastră, de lipsă, nici mai
mult, nici mai puţin, de umanism.
Să citeşti şi să nu crezi: „Hipnotizaţi,
aproape, de aceste jocuri de putere,
urmărim ceea ce se întâmplă şi ne
întrebăm, pe bună dreptate: oare ce
se va mai întâmpla? Cine va mai fi
lovit? Cine, dintre cei expuşi, va fi
următoarea victimă a puterii?”
Sublinierile aparţin stilului patetic
al autorului scrisorii. Care sare
încă o dată calul, declarând ritos că
scrie din dragoste faţă de „valorile
umanismului”, faţă de „ bine şi frumos”,
şi ca să dea o ultimă şansă „ţării
ale cărei valori par s-o fi luat razna”,
din cauza „manifestărilor de putere
din lumea culturală”, a se vedea „ceea
ce se face şi se desface la nivelul
USR.” Vasăzică aşa: umanismul,
bată-l vina, ar fi trebuit să determine
conducerea USR să acorde asistenţă
viageră lui Radu Aldulescu. Acum,
cel puţin, şi asta graţie scrisorii din
„Observator”, ştim cât de lipsiţi de
simţire umanistă sunt ăştia de la USR.
Mulţumim frumos că n-am fost lăsaţi
să murim proşti.
Umilinţă şi aroganţă
În acelaşi număr din Observator
cultural, Alexandru Matei ţine cu
orice preţ să aibă ultimul cuvânt
într-o dispută pe tema moştenirii
literare şi morale a lui Roland Barthes,
în care s-a confruntat cu Al. Călinescu
şi Livius Ciocârlie. Nu înainte de a-şi
exprima admiraţia faţă de cel de al
doilea, „în ciuda faptului că enunţurile
sale pot provoca dezacorduri”. Cât
despre cel dintâi, de la el „aşteptam
mai mult în toţi aceşti ani de după
1990”. Acum suntem cel puţin lămuriţi
de unde provine decepţia umil-arogantă
a lui Alexandru Matei. Să trecem
peste obiecţiile propriu-zise din replică.
Punctul de plecare al lui Alexandru
Matei e pe cât de complex, pe atât
de clar: „una-i una şi alta-i alta”.
Doar că, în acest caz, el ar fi trebuit
să fie de acord cu preopinenţii săi că
Barthes a avut un mare talent literar,
fiind totodată sub raport politic un
laş. Ca şi Sartre şi alţi intelectuali
europeni din anii maoismului triumfător.
Frivolitatea lui când face un pas de
dans pe ringul revoluţiei culturale
e cu adevărat „sinistră”. În definitiv,
cine îl obliga să călătorească în China
anilor 1960? Ca atâţia alţi gauchişti,
în Cuba castristă sau în Campucia
democrată? Ca să nu mai remarcăm
înţelegerea pe care Alexandru Matei
o arată celor petrecute în China acelor
ani întunecaţi. De exemplu: „Lin Biao
n-a fost ucis, ci a murit într-un accident
de avion pe marginea căruia curg
interpretările”. Deşi, nu mai e astăzi
nici o îndoială că accidentul a fost
provocat din ordinul lui Mao. Iar
afirmaţia că Barthes s-ar fi exprimat
codificat despre maoism, cam cum
se exprimau scriitorii români sub
comunism, e lipsită de sens: Barthes
nu-şi tipărea cărţile în China, ci în
Franţa. A fost orbit de propaganda
comunistă din Franţa anilor 1960,
acesta este purul adevăr. Nefericirea
este că, la fel cu Sartre, Barthes credea
în propriile fantasme politice. A fi
crezut în maoism şi în castrism, ei,
doi intelectuali de primă mână,
iată ceva greu de înţeles şi de justificat.
Să nu ne spui, Alexandru Matei, că
azi e uşor de vorbit. Toţi cei care,
ca Livius Cicârlie sau ca Al. Călinescu,
au trăit epoca în România lui Dej
ştiau de pe atunci că maoismul şi
castrismul sunt două ideologii şi
realităţi criminale. Iluziile lui Barthes,
culmea, trăitor într-o ţară liberă, în
care informaţia circula mult mai bine
ca la noi, nu erau şi ale noastre. Nu
puteau fi. Am zis iluzii: nu, iluzii
avea Sartre, la Barthes era vorba de,
cum spune Ciocârlie, „frivolitate
sinistră”. Pe care imensul lui talent
n-o scuză. Una-i una, alta-i alta.
Cum circulă informaţia
Nu pentru că, ştim cu toţii, a avut
loc tragicul accident al unui poliţist
de la circulaţie vorbim astăzi de felul
cum circulă în presa scrisă şi în massmedia
informaţia. Lăsăm la o parte
bâlbâielile MAI, două comunicate
contradictorii, ca şi tăcerea vicepremierului,
aflat întâmplător la locul
accidentului. Ne punem şi noi câteva
întrebări. Ce citim în presă? Un cotidian
central ne informează sub semnătură
că numai preşedintele şi premierul
au dreptul la coloană oficială
(EVENIMENTUL ZILEI din 26.10). La
Realitatea TV, duminică seara,
participanţii la dezbaterea de la „Jocuri
de putere” ştiau că şi cei doi lideri ai
Camerelor parlamentare au dreptul
la coloană oficială, iar ministrul de
Interne, doar în cazuri de urgenţă.
Un ofiţer MAI, lider sindical, îi corecta,
precizând că toţi miniştrii MAI au
avut dreptul cu pricina, indiferent de
urgenţă. Aşa ar sta scris în Lege şi
în norme. Telespectatorul a rămas
fără o informaţie clară şi precisă. Nici
luni seara lucrurile nu erau mai clare.
ADEVĂRUL din 26.10 ia declaraţia
unor foşti miniştri MAI, care spun că
au avut doar de puţine ori coloană
oficială. Asta nu explică însă faptul
că s-au bucurat de un drept legal sau
au profitat de o ocazie. Acelaşi ziar
a fost informat de „o sursă guvernamentală”
că nici premierul „nu circulă,
în permanenţă, cu antemergător”.
Iar generalul prea a omis să precizeze,
el, în ce constă legea. Una peste alta,
telespectatorii şi cititorii presei nu
ştiu ce să creadă. Era greu să fie citate
textele de lege care reglementează
circulaţia demnitarilor? Mobilizarea
unor O.N.G. a părut în aceste condiţii
de informare precară (ca să nu spunem,
deşi n-ar fi greşit, de dezinformare)
o dovadă în plus de naivitate. Textul
legii, care o fi ea, codul rutier ori...
Constituţia, iată singura salvare!
Din sumar
Numărul 91-92 (2-3/2015) al
revistei MEMORIA – revista gândirii
arestate, marchează 25 de ani de
existenţă a ei, de la primul număr
din noiembrie 1990. Se reproduc,
din numărul 1, un Preambul la „dosarul
Piteşti”, semnat de Banu Rădulescu,
fondatorul revistei; din numărul 2,
Moartea lui George Brătianu de Alex.
Todea, şi din numărul 3, Mărturia
mea, medicul lui Iuliu Maniu, de
dr. Ion Jovin, şi Gânduri, de Petre
Ţuţea.
De asemenea, sunt publicate
lucrările prezentate la Masa Rotundă
După 25 de ani. Cum privim trecutul?,
semnate de Florin Müller, Sergiu
Musteaţă, Lavinia Betea şi Alina
Pavelescu.
Acad. Alexandru Zub îl evocă,
în paginile revistei, pe părintele
Gheorghe Calciu, iar Vasile Tomoioagă
publică un interviu cu Măriuca
Vulcănescu. Alte materiale aduc în
actualitate realităţile dureroase ale
deportărilor şi ale colectivizării forţate.
Un număr aniversar, ca întotdeauna,
de citit.
