probleme
(pe jumătate) false
Luat la rost pentru greşeli de limba română,
actualul ministru al Şcolii a oferit o explicaţie doar
în ce priveşte pamblică, nu şi pentru alte greşeli,
îndeosebi de acord. (Între ele, unele, neobişnuite:
adjectivul la feminin, substantivul la masculin, adică,
invers decât de obicei). Ministrul a spus că e vorba
de un regionalism, aflat în dicţionar, de care, ca
bucovinean, e mândru de a-l fi folosit toată viaţa.
Ce ciudat: maramureşeanul care i-a precedat în
funcţie explica în acelaşi fel rostirea genunche. E
adevărat că DEX conţine varianta locală pamblică,
şi, tot ca regionalism, genunche. Problema este că,
fiind vorba de miniştri ai Şcolii şi, presupunându-se
că se cade ca ei să ofere elevilor modele de exprimare,
reprezintă o obligaţie (de serviciu!) folosirea, mai
cu seamă în public, a limbii literare. În care
regionalismele sunt la fel de nelalocul lor ca şi
dezacordurile.
Continuându-şi campania antiplagiat,
Emilia Şercan îi descoperă ministrului actual
al Şcolii şi o altă hibă: s-ar fi autoplagiat, reproducând
acelaşi text ştiinţific în trei cărţi. Problema e
pusă greşit. În fond, nu există autoplagiat: un
autor are dreptul să-şi reproducă textele proprii,
integral sau parţial, de câte ori pofteşte. Problema
este dacă lasă impresia că e vorba de trei contribuţii
ştiinţifice diferite şi le foloseşte ca atare în CV,
pe care îl îmbogăţeşte astfel în mod ilicit, şi mai
cu seamă dacă obţine pe această cale un titlu
ştiinţific sau o promovare. Mai grav, în cazul
ministrului, este de a fi pus la îndoială rostul
ghilimelelor: cică nu sunt prevăzute de nicio
lege! Ar fi o idee să sugereze guvernului din
care face parte o ordonanţă de urgenţă. Există
destui colegi care l-ar felicita.
efectul de ecou: Revista
Literară Libris
Am ales pentru rubrica Efectul de ecou din
acest număr un articol semnat de Adrian Lesenciuc,
în REVISTA LITERARĂ LIBRIS. Redactor-şef al acestei
publicaţii care apare la Braşov sub egida Uniunii
Scriitorilor, universitar cu un doctorat în Ştiinţele
comunicării, Adrian Lesenciuc este un scriitor de
talent, care se exprimă convingător pe diverse paliere,
proză, critică şi istorie literară, poezie, eseu, şi care,
în plus, ca preşedinte al filialei locale a Uniunii Scriitorilor,
face mai mult pentru literatură decât propriul său
scris, reuşind, prin revista aceasta pe care a înfiinţato,
dar şi prin alte programe culturale, să reînsufleţească
literar oraşul, să creeze emulaţie într-un loc unde,
în ultima vreme, nu se întâmpla mai nimic. Editorialul
său Literaturi paralele, din care reproducem un
fragment, pune în discuţie, cu luciditate şi responsabilitate,
în cunoştinţă de cauză, situaţia la zi a Uniunii Scriitorilor:
„În acest orizont, literaturi paralele se manifestă ca
în zorii proletcultismului. Diferenţa majoră constă
în faptul că, de la înfiinţarea sa (în 25 martie 1949)
până în prezent, Uniunea Scriitorilor din România
(U.S.R.) nu a fost vreodată atât de agresată. În ciuda
faptului că are stabilitate financiară, că cele douăzeci
de filiale şi nouă reviste ale ei funcţionează normal,
în ciuda faptului că proiectele realizate sunt consistente
şi importante, agresiunea capătă proporţii. În ultimii
trei ani, Uniunea Scriitorilor a fost târâtă în numeroase
procese. În momentul de faţă sunt 67 de dosare deschise
în instanţă împotriva uniunii. În acţiunile în justiţie
conexe celor 67 de dosare uniunea a făcut peste
70 de intervenţii. Importante resurse materiale
şi financiare sunt risipite pentru a răspunde
orgoliului rănit al unor persoane sau cine ştie
căror interese. Şi enorm timp pentru a para
toate acele acţiuni murdare, care depăşesc până
şi absurdul kafkian în proiecţia maşinaţiunii
agresive. Atât de mare să fie orgoliul? Atât de
potenţi financiar să fie cei care susţin prin acţiunile
deschise în instanţă cheltuieli judecătoreşti estimate
la circa cincizeci de mii de euro? Sau, întâmplător,
decredibilizarea U.S.R. chiar beneficiază de o susţinere
financiară consistentă? Cu siguranţă, asupra agresiunii
îndreptate împotriva uniunii se vor apleca, peste deja
celebrii «cincizeci de ani», generaţii de istorici literari,
aşa cum actualele generaţii se apleacă asupra efectelor
proletcultismului revărsat dinspre Moscova peste
literatura română a anilor de după Război. În România
s-a păstrat, după Revoluţie, cea mai puternică asociaţie
scriitoricească din Sud-Estul Europei (s.n.). Poate de
aceea U.S.R. deranjează. Poate pentru că Uniunea
Scriitorilor a rămas o instituţie de utilitate publică
şi de interes naţional. Poate pentru că interesul naţional
major este să avem identitate culturală. Iar această
identitate s-a construit în acord cu îmbătrânitul
dar stabilul principiu al autonomiei estetice.“ E de
menţionat că acest număr (4, decembrie 2017) din
Revista Literară Libris este remarcabil în întregime
şi merită să revenim asupra lui, semnalând şi alte
texte de calitate.
memorandumul
Bogomolov
Sub titlul Alo, Moscova. Evaluări strategii şi
interese sovietice în 1989, în două numere succesive
ale revistei 22 (nr.3 şi nr. 4/ 2018), putem citi o amplă
expunere, datorată lui Mădălin Hodor, despre starea
comunismului târziu, în perioada Mihail Gorbaciov,
cu precise referiri nu doar la U.R.S.S., ci şi la celelalte
state est-europene (între ele, bineînţeles, şi ţara
noastră!). Un document foarte interesant prezentat
în acest articol este Memorandumul Bogomolov
(cu titlul exact Schimbările din Europa de Est şi
influenţa lor asupra U.R.S.S.), una din cele patru
analize, şi anume cea mai consistentă!, pe care
conducerea sovietică le-a primit în februarie
1989, la cererea lui Mihail Gorbaciov. Această analiză
a fost realizată de o echipă de cercetători de la
Institutul de Economie al Sistemului Mondial
Socialist, condusă de Oleg Bogomolov, care era
protejatul lui Andropov. Tinerii economişti de la
acest institut al Academiei U.R.S.S. au lansat idei
reformiste (glasnost, perestroika) şi tot ei au vorbit
despre „socialismul realist“. Bogomolov împărţise
statele lagărului socialist în două grupuri: Polonia,
Ungaria şi Iugoslavia, unde „criza se manifesta
deschis şi cu intensitate“ şi, în rândul doi, cu reacţii
mai lente, unde controlul era strict, deşi falimentul
era evident, Cehoslovacia, R.D.G., Bulgaria şi
România. Ne-au atras atenţia scenariile pe care le
făceau cercetătorii ruşi privind evoluţiile posibile
din România lui Ceauşescu. E vorba de scenariul
optimist (pentru supravieţuirea comunismului!):
Ceauşescu să fie înlocuit cu politicieni rezonabili,
capabili să înţeleagă şi să pună în aplicare o reformă
a socialismului. Şi scenariul pesimist: „Dacă, totuşi,
conducerea alege să ignore sarcina de a îmbunătăţi
nivelul de trai al populaţiei şi redirecţionează resursele
disponibile pentru realizarea unor noi proiecte
ambiţioase, acest fapt nu poate exclude o explozie
socială.“ Cum se vede, cancelariile străine
aveau lupa fixată asupra noastră şi ştiau
exact ce se petrece între zidurile închisorii.
Şi atunci, ca şi astăzi, de altfel. Aviz politicienilor
zilei! De citit.
odată cu plecarea
dintre noi a Regelui
Numărul 101 al revistei MEMORIA,
recent apărut, conţine o secţiune dedicată
Regelui Mihai. Astfel, Mihaela Ghiţescu
semnează un articol vibrant, „Majestate,
nu pleca…“. Există şi o contribuţie a Simonei
Maria Vrăbiescu Kleckner, care vorbeşte despre
Regele Mihai I al României şi diaspora din
Statele Unite. În fine, este publicat interviul
pe care, în 1989, Sorin Alexandrescu i l-a luat
Majestăţii Sale pentru un ziar din Amsterdam.
Sorin Alexandrescu evocă, într-un preambul,
întrevederea cu Majestatea Sa, cu prilejul acelei
convorbiri: „Regele nu uitase nimic, el era rege
oriunde şi oricum ar fi trăit, inclusiv atunci când,
în 1989, îmi deschidea singur poarta casei şi mă
primea fără ceremonial. El păstrase atunci
neîntinate memoria ţării sale, a istoriei şi a limbii
acesteia şi la fel le-a păstrat până în ultimul
moment de viaţă. Nu ştiu câţi dintre noi pot spune
acelaşi lucru despre ei înşişi. Oricum, foarte puţini
dintre aceia care au venit, cu zecile de mii, să-l
însoţească pe ultimul său drum, deşi neglijaseră
s-o facă şi când mai era în viaţă. Unde aţi fost în
toţi aceşti treizeci de ani, doamnelor şi domnilor?“
Să reţinem, din interviu, relatarea episodului crucial
al abdicării: „Abdicarea ne-a fost impusă prin
arestarea gărzii Palatului şi înlocuirea ei cu o unitate
militară comunistă, plasarea de arme într-un al
doilea cerc în jurul Palatului şi tăierea legăturilor
telefonice. În timpul discuţiei, Groza şi-a arătat
pistolul din buzunar mamei şi i-a spus în germană:
«Ţin asta în buzunar ca să nu mi se întâmple şi mie
ce i s-a întâmplat lui Antonescu!» Totuşi, nu
ameninţările lui Gheorghiu-Dej şi Groza m-au făcut
să renunţ la tron, ci şantajul că ei altfel ar fi dezlănţuit
o baie de sânge în toată ţara.“ Odată cu plecarea
dintre noi a Regelui, avem sentimentul că ţara
noastră se îndepărtează, pentru totdeauna?, de
zona de nobleţe şi de sublim a destinului său şi
rămâne abandonată, fără speranţă, într-un politicianism
provincial, lipsit de anvergură şi de atâtea ori meschin,
iresponsabil.
