cum vorbesc miniştrii

Câţiva dintre miniştrii care au fost votaţi zilele trecute în Parlament ne-au oferit un spectacol de exprimare care ar fi de tot râsul, dacă n-ar fi de tot plânsul. Francezii au o vorbă, care sună astfel în traducere: ceea ce e bine gândit se exprimă bine. Convingerea francezilor este aşadar că ceea ce se exprimă greşit e rău gândit. Înseamnă, pe cale de consecinţă, dacă ne însuşim şi noi ideea, că viitorii membri ai guvernului României nu prea se omoară cu gânditul. Constatarea e necesară: nu vrem să ni se spună că, literară fiind revista noastră, facem din limbă un fetiş. În schimb, facem din gândire un fetiş. Pe de altă parte, în opinia noastră, folosirea ad libitum a regulilor gramaticale n-ar trebui să fie permisă niciunui deţinător al unei funcţii publice, nu doar ministrului Educaţiei, care, de la o vreme, pare a fi desemnat tocmai fiindcă vorbeşte prost româneşte. Şi, culmea, „apărat“ printr-o petiţie ruşinoasă de patruzeci şi patru de rectori, foştii lui colegi de universităţi. Grav este atât faptul că greşelile de limbă sunt totodată greşeli de gândire, cât şi faptul că, odată cu eliminarea din legile justiţiei a tuturor formelor de incompatibilitate, elevii şi studenţii nu vor mai putea să-i pretindă ministrului şcolii să se exprime ca lumea. Nici cetăţenii să-i pretindă partidului de guvernământ să nu mai numească în funcţia cu pricina persoane incapabile de o vorbire corectă. Ceea ce ar însemna, în definitiv, că nici profesorii nu-i vor mai putea sancţiona pe elevii care comit greşeli de exprimare sau de ortografie. Veritabil lanţ al slăbiciunilor!

ce păcat!

Într-o din numărul de săptămâna trecută, referitoare la incidentul de la Botoşani, am omis cu bună ştiinţă numele poetei a cărei lectură publică i-a scandalizat pe participanţii la manifestare. Un interviu din AdevărulWeekend acordat de poetă ne scuteşte de discreţie: e vorba de Medeea Iancu. O poetă bună, premiată, lăudată de critică (în România literară inclusiv), Medeea Iancu vine cu următoarea explicaţie pentru gestul ei incalificabil: „Am ales să citesc poemul Manifest pentru a atrage atenţie asupra violenţei făcută de bărbaţi asupra femeilor, abuzului, hărţuirii.“ Interviul e asortat cu mai multe fotografii care au cel mai penibil aer de vedetism. Cititorii ziarului au ocazia de a citi cu ochii lor poemul cu pricina, conţinând versuri precum acesta: „Îţi introduc penisul meu lung şi negru în pântec, România.“ Autoarea se prezintă ca o feministă, ale cărei „modele literare sunt femeile curajoase“. Modele literare? Poate de concepţie de viaţă. Problema principală nu este nici măcar această confuzie, comisă deseori de literatura cu teză, ci că Manifest este o poezie scandalos de proastă. În ciuda talentului, vădit în atâtea alte poeme, îi lipseşte autoarei o cultură artistică solidă, în stare s-o păzească de astfel de erori. Ea era datoare să ştie că Manifeste s-au tot scris, încă de pe vremea avangardei, şi că mai toate au rămas în afara artei şi, de aceea, repede date uitării. Dincolo de vorbele multe şi de teza pe care o proclamă, textul Medeei Iancu nu are nicio legătură cu poezia. Cele două pagini pe care se răsfaţă interviul nu fac onoare ziarului (nici măcar rating!), nici bine reputaţiei poetei. Păcat de talentul ei!

şcoala şi oraşele

Oriîncotro ai porni prin ţară, când treci prin localităţi mari sau mici, cu maşina sau cu trenul, dai peste aceeaşi imagine exasperantă: rămâi şocat de cât de multe construcţii urâte întâlneşti. Ştim, am mai vorbit în acest colţ de pagină despre acest subiect, dar impresia dezagreabilă este atât de puternică, încât nu avem cum să nu reacţionăm, de fiecare dată. Sunt, pe de o parte, blocurile din perioada comunistă: ieftine, sărăcăcioase, monoton slute, aceleaşi peste tot, desfigurând până la confuzie diversele oraşe. Şi, pe de altă parte, sunt construcţiile apărute după 1990: stridente, hidoase, fără nicio idee de echilibru, de simetrie a formelor, fără să se potrivească una lângă alta în acelaşi tot urban, şi neavând alt viitor, noi fiind, decât demolarea deîndată. Înfăţişarea aşezărilor omeneşti este, se spune, expresia vizibilă a sufletului şi minţii acelor oameni. Aşa încât toată această urâţenie constructivă de la noi înseamnă, probabil, proiecţia unui univers lăuntric şubred, invadat, stăpânit de prostul-gust, consecinţă a lipsei de educaţie, de cultură. Românii, te întrebi, suferă de o boală stranie, n-au creativitate reală şi sunt ocoliţi de simţul frumosului? Sau le-au avut, dar le-au pierdut? Acesta din urmă ni se pare a fi răspunsul corect. E suficient să mergi în diverse locuri din ţară, unde se mai păstrează vie arhitectura dinainte de Al Doilea Război Mondial, la Sinaia, la Câmpulung Muscel ori în sate vechi din zona Sibiului sau a Olteniei de Nord, ca să descoperi locuinţe şi diferite edificii impresionante tocmai prin frumuseţe, prin armonie, prin puritatea formelor, aşadar printr-o stilistică desăvârşită, care vorbeşte de o bună locuire a acestor oameni în concordantă prelungire cu natura. Merită să reflectăm la acest lucru: dacă timpurile istorice, cele din trecutul imediat şi cele prezente, nu se îngrijesc de oameni, şcolindu-i, instruindu-i cum se cuvine, atunci urmările negative ale acestei erori se amplifică enorm şi dezastruos, cuprinzând şi domenii care nu par, la prima privire, să aibă legătură cu şcoala, aşa cum ar fi această năpădire a ţării de urât şi de precar.

delabrare

A făcut deliciul (trist, spunem noi!) ziarelor şi al televiziunilor ştirea despre întâmplarea de la Piatra Neamţ, unde oficialii locali, primarul şi consilierii, au inaugurat la o şcoală din oraş, cu tam-tam, ca şi cum ar fi fost o realizare epocală, o toaletă, de fapt o jumătate de toaletă (doar pentru fete, pentru băieţi – nu, căci nu au ajuns banii!…). Sigur, primarul a revenit cu informaţii suplimentare, pe care le reluăm aici, ca să nu comitem eroarea desprinderii din context. (Să spui, insistând, numai o parte din adevăr, nu întreg adevărul, este uneori echivalent cu minciuna, cu acele fake news, care fac ravagii). Şi anume, dumnealui preciza că inaugurarea toaletei era doar o secvenţă dintr-o inaugurare mai amplă de la acea şcoală unde se mai făcuseră şi alte lucrări de renovare. Totuşi, tăierea „pamblicii“ (se va vedea imediat de ce am scris „pamblicii“) tricolore rămâne. Ca şi postările consilierilor judeţeni şi municipali care mărturiseau pe Facebook că a fost o mare onoare pentru ei să participe la această inaugurare. Or, asta fiind situaţia, nu avem cum să ne simţim altfel decât ruşinaţi şi dezolaţi de joasa stare în care au ajuns discursul public şi mentalitatea politicienilor. Suntem în anul Centenarului Marii Uniri şi, în loc să vorbim despre mari proiecte de infrastructură prin care să unim provinciile istorice româneşti, noi ne încântăm şi transformăm în eveniment o biată igienizare a unei toalete şcolare. Deplorabil, neliniştitor cât de mult am decăzut. Dar, de altfel, delabrarea nu trebuie să ne ia prin surprindere. Nici nu are cum să fie altfel, dacă, de pildă, după un ministru al Educaţiei Naţionale care s-a afirmat prin agramatisme, e vorba de Liviu Pop, e numit altul (n-am fi crezut că e posibil să existe cineva care să-l întreacă în exprimare nătângă!) care spune cu seninătate „pamblică“ şi „celălanţi“, „repercursiuni“ şi care face dezacorduri într-un ritm ameţitor, de mitralieră germană. (A se vedea şi ochiul magic alăturat.) Să-l propui în fruntea învăţământului românesc, în anul Centenarului, pe un asemenea personaj este, din partea politicienilor, bătaie de joc şi un act de iresponsabilitate faţă de ţară care ne aduce pierderi nemăsurate.

Neuma, un proiect cultural

Am citit cu interes revista NEUMA, înfiinţată anul trecut la Cluj-Napoca, sub egida editurii cu acelaşi nume. Primul număr din acest an (un număr dublu) confirmă promisiunile de la debutul acestei publicaţii. Scrie cu îndreptăţire Andrea H. Hedeş, directoarea revistei, în editorialul intitulat 100 Reloaded: „Să înţelegem lecţia istoriei: marile civilizaţii au reuşit să ajungă până la noi prin cultură. Să privim istoria recentă: oricât de dărâmate, naţiunile s-au ridicat din nou prin cultură având ca fundament un sistem de educaţie ireproşabil, printr-un efort pornind de sus în jos. De aceea suntem aici, să nu ne oprim din a învăţa şi să creăm, împreună, fiecare la locul lui, cultură şi civilizaţie. Să începem să construim pe verticală, deoarece deja, ca o clipă au trecut o sută de ani.“ Conţinutul e bogat şi atractiv: există cronici bine scrise la apariţii recente pe care redacţia le consideră „cărţi-eveniment“, dar şi recenzii la volume de poezie (clujene şi nu numai), de proză ori de critică. Horia Gârbea, unul dintre cei mai activi colaboratori ai publicaţiei, semnează, între altele, un interesant articol de atitudine, despre paradoxul comunicării, dar publică şi traduceri, şi intervenţia la Colocviul de Literatură SF, şi un text critic. Se pot citi versuri de Horia Bădescu, Lucian Vasiliu, Liviu Capşa, Ioan Es. Pop, Flavia Adam, proză de Nichita Danilov, Dănuţ Ungureanu, Adrian Costache, Cătălin Rădulescu, apoi punctele de vedere exprimate de Marius Oprea, Marian Truţă, Sorin Camner, Bogdan Mihăilescu, Györfi-Deák György, în cadrul Colocviului de Literatură SF cu tema Robotizare, uberizare, precarizare: viitorul muncii. Bine reprezentat este şi capitolul de literatură străină, prin publicarea piesei într-un act Seijo (Sfânta) a scriitorului japonez Mishima Yukio (în traducerea Anei Laura Cocora), ca şi prin articolele semnate de Sonia Elvireanu (care scrie despre un volum de poezie de Colette Klein) şi de Laura Botuşan (cu un text critic despre romanul În noapte de Haruki Murakami).