Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O precizare de Roxana Sorescu

Una dintre cele mai pasionante teme, pentru un public mai larg decît acela restrîns al specialiş tilor, priveşte editarea critică a operelor literare ale lui V. Voiculescu, dovadă a faptului că scriitorul este o prezenţă vie în conştiinţa contemporanilor.

Scriitorul a ilustrat în secolul al XX-lea un caz cu totul insolit: cea mai întinsă şi cea mai valoroasă parte a operei sale este postumă. (În secolul al XIX-lea s-a aflat în această situaţie I. Budai-Deleanu.) Editarea operelor nici unui alt scriitor contemporan nu pune specialistului atîtea probleme: autorul, ştiind că în timpul vieţii nu va publica nimic, şi-a păstrat majoritatea lucrărilor pe un şantier continuu, niciodată închis; o parte dintre aceste lucrări au fost tipărite după moartea lui, cu modificări ale textelor, astăzi necontrolabile, fie pentru că dactilogramele trimise editurilor au dispărut, fie pentru că diverse mîini anonime au intervenit în texte, împrăştiate în cele mai neaşteptate locuri; din păcate, retipărite, aceste texte modificate sînt cele care au pătruns, prin perseverenţă, în conştiinţa publică; în sfîrşit, scriitorul, sărac, nu făcea prietenilor decît un singur fel de daruri: un manuscris, adesea reconceput astfel încît să fie adaptat psihologiei beneficiarului. Aceste manuscrise, în transcrieri diferite, cu mici deosebiri faţă de manuscrisele accesibile în arhive publice, au fost semnalate de mai mulţi deţinători sau descoperitori ai lor. Este foarte probabil că astfel de manuscrise vor mai apărea. De aceea, publicarea unei ediţii critice serioase, care să consemneze toate variantele de text cunoscute la un moment dat, este mai necesară pentru acest scriitor decît pentru mulţi alţii, care şi-au îngrijit singuri editarea operei. Un cercetător independent, fără nici un talent de a atrage sponsorizări, are şanse aproape nule de a publica o astfel de ediţie. Ceea ce nu mă împiedică totuşi să strîng toate materialele care, cîndva, ar putea sluji la alcătuirea unei ediţii critice pe măsura valorii operei lui V. Voiculescu. Aş semnala doar doi paşi făcuţi pe această cale, două ediţii importante pentru stabilirea textului de bază (cel puţin atît!) şi pentru aducerea la lumină a unui număr destul de mare de inedite, ediţii care au trecut aproape neobservate de critica de specialitate (deşi, cum am avut prilejul să constat, una dintre ele se vinde pe internet la un suprapreţ mie, care mai aveam nevoie de un exemplar, inaccesibil). Cea dintîi: V. Voiculescu, Opera literară. Poezia, 750 p., format mare; Proza, 713 p.; Dramaturgia, Documente biografice, Manuscrise sechestrate, Manuscrise regăsite, 980 p., toate apărute la Editura Cartex 2000, în 2003-2004; tiraj :1 000 de exemplare. Ediţia Cartex oferă, în volumul ultim, facsimilele a două manuscrise aproape complete de poezie, pe baza cărora s-a stabilit textul de bază. La aceste facsimile voi face trimitere mai jos. Cea de a doua ediţie rămasă neobservată, cea mai importantă pentru editarea celei mai cunoscute opere a lui Voiculescu, a apărut într-o colecţie populară: Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Editura Art şi Jurnalul Naţional, colecţia Biblioteca pentru toţi, 2010. Este ediţia ideală pentru a controla felul în care a fost stabilit textul de bază: pe pagina din stînga este fotocopiat ultimul manuscris cunoscut al fiecărui sonet, pe pagina din dreapta apare transcrierea lui. Ediţia nu a avut (deocamdată?) vreun ecou la critică, deşi ea debutează cu o trecere critică în revistă a editării Sonetelor. Măcar în parte, mi-am atins un ideal: forma cea mai corectă să apară în tirajul cel mai mare şi mai ieftin.

În întreprinderea dificilă de editare a operei lui V. Voiculescu revista România literară m-a sprijinit de mai multe ori, găzduind mai multe discuţii asupra subiectului. De aceea îmi îngădui să apelez încă o dată la bunăvoinţa revistei. Prilejul îmi e oferit de publicarea, în nr. 26, 24 iunie 2016, p. 18-19, a binevenitului studiu de istorie comparată a ediţiilor Cît este de întinsă plapuma editorului? de Mihail Mihailide. Am impresia că e vorba de un fragment dintr-un studiu mai întins, căci există referiri la autori ale căror nume nu sînt menţionate şi apar conexiuni care ar avea nevoie de detaliere. Doctorul Mihailide, un bun cunoscător al vieţii şi al operei lui Voiculescu, a descoperit (şi s-a indignat pe bună dreptate) editarea neglijentă şi adesea arbitrară a poeziei lui Voiculescu. E drept însă că domnia sa foloseşte ca exemple ediţii apărute în secolul trecut, una singură din secolul XXI, antologia de poezie mistică În grădina Ghetsemani, alcătuită de subsemnata. Doctorul Mihailide a cunoscut un manuscris al poeziei Sad nou, diferit în unele locuri de textul publicat de mine. Este foarte probabil o variantă dăruită unui prieten. Deosebirilor de text pe care le semnalează exgetul e uşor să li se răspundă: pentru a verifica în ce măsură varianta publicată de mine este corectă trimit cititorul interesat la facsimilele poemului Sad nou, publicate în volumul care conţine manuscrisele fotocopiate, la Editura Cartex, la p. 733 şi la p. 922. Pentru M. Mihailide, în sintagma „lut netrebnic” înlocuită în versiunea sa cu „lut nerodnic”, „e clar că lutul putea fi mai degrabă nerodnic”. E adevărat, dar la fel de adevărat e că în ambele manuscrise facsimilate sintagma „lut netrebnic” e foarte clar lizibilă. Ceea ce îl face pe comentator să presupună că e vorba poate de „o intervenţie a editorului sau de o preluare necontrolată a vreunei surse folosite”. În munca de editare pot face şi eu, ca oricine, greşeli involuntare: lecţiuni imperfecte (manuscrisele lui Voiculescu sînt deosebit de greu lizibile, fiind adesea scrise cu creionul pe o hîrtie veche), omisiuni de cuvinte etc. Cînd observ sau cînd mi se semnalează astfel de erori le îndrept cît pot de repede şi îi mulţumesc celui care mi-a atras atenţia. „Greşeli” voluntare, intervenţii în text, falsificări de texte adică, echivalente ale unor crime editoriale, nu am făcut niciodată şi sper să nu-mi pierd vreodată minţile pentru a le face. Cînd am preluat o altă sursă, neavînd posibilitatea de a o verifica, am menţionat acest lucru. (Există astfel de cazuri, şi nu puţine, cînd au fost publicate textele, după care toate sursele au dispărut. M-am izbit de astfel de situaţii nu numai în ce-l priveşte pe Voiculescu, ci şi în ce-l priveşte pe Fundoianu, pregătind o ediţie a acestuia.) Aş mai ruga eventualii comentatori ai muncii mele ca înainte de a formula o supoziţie pentru mine foarte jignitoare, să cerceteze toate sursele documentare. Chiar dacă astăzi nu mai face nimeni aşa ceva, eu am rămas de modă veche: vreau probe pentru insulte.

Cum editarea lui Voiculescu va mai stîrni discuţii şi cum revista România literară nu s-a arătat indiferentă faţă de o problemă editorială care, prin controversele pe care le provoacă, are şanse de a intra în atenţia unui public de obicei interesat de înaintările cu obstacole, folosesc acest prilej pentru a-i ruga pe deţinătorii de manuscrise ale lui V. Voiculescu să procedeze în felul următor:

Să semnaleze existenţa manuscrisului oferind şi minime date pentru localizarea şi identificarea lui. În articolul citat, Mihail Mihailide spune „am găsit originalul (poeziei Sad nou) în Arhive.” Care Arhive? Dacă e vorba de o arhivă publică, documentul va avea obligatoriu un număr de inventar, dacă e vorba de o arhivă particulară ar trebui specificat cui aparţine ea.

Ar fi foarte util dacă deţinătorii unei variante ar publica textul integral, operaţiunea de comparare cu o altă variantă tipărită făcîndu-se abia după aceea. Astfel s-ar putea alege varianta socotită de editor cea mai plauzibilă, fără ca editorul să fie nevoit să reconstituie un text din care nu i s-au semnalat decît fragmente. În cazul poeziei Sad nou, în eventualitatea preluării variantei propuse, ar trebui să reconstitui un text pe care nu l-am văzut şi nu ştiu unde îl pot vedea, acordînd credit total unei persoane ale cărei afirmaţii nu pot să le verific.

Articolul lui Mihail Mihailide are, în ansamblu, nu numai în afirmaţiile care mă vizează, o valoare documentară şi istorică, înregistrînd o parte (şi îl asigur că nu e cea mai importantă parte) a erorilor în editarea lui Voiculescu. El ar fi fost mai mult decît binevenit acum treizeci – treizeci şi cinci de ani, cînd ediţiile la care se referă erau în circulaţie. Între timp, erorile semnalate au fost îndreptate în ediţiile ulterioare. Dar a atrage încă o dată atenţia asupra riscurilor de a folosi documente depăşite, neactualizate, nu strică deloc în haosul cultural de astăzi. Poate nu i-ar strica nici autorului să urmeze acelaşi principiu: înainte de a măsura plăpumile altora, să cerceteze toate plăpumile de pe piaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara