Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O poetă din Tatarstan de Nichita Danilov

Volumul de poeme Oameni în februarie al Lilyei Gazizova, o poetă nouăzecistă, de origine tătară, născută în nostalgicul oraş Kazan, cea de-a treia capitală a Rusiei, încărcat de catedrale cu cupole aurii, minarete şi falnice moschei, care scrie în limba rusă, tradus cu acurateţe de neobositul Leo Butnaru, ar fi putut să poarte titlul Lilya Lila sau, pur şi simplu, Lila.
Mă hazardez să fac această afirmaţie pornind de la poemul cu care se deschide cartea, poem care dă tonul sau, hai să spunem, conferă culoare întregului volum al Lilyei Gazizova. Chiar dacă liliachiul nu apare prea des poezia sa, el persistă în mintea cititorului, strecurându-se în mod insidios în interiorul cuvintelor, al imaginilor şi metaforelor sale, transformându-se într-o adevărată obsesie. Liliachiul e o culoare suavă, delicată, specific orientală, a liliacului, dar şi a ciulinilor ce înfloresc în stepă; în contextul volumului, ea capătă deseori o notă stridentă, ce nelinişteşte lectorul. Lilyia Gazizova intuieşte posibila angoasă a cititorului, contrapunctând poeziile cu nuanţe calde, sentimentale, astfel încât angoasa se transformă într-o stare de înţelegere faţă de micile şi marile slăbiciuni umane. De altfel, unul din titlurile volumelor sale de versuri se intulează Kanafer, liliac tătăresc. Să dăm citire poemului în cauză: ”Kanafer, liliac tătăresc,/ se va revărsa liliachiul peste anul/ două mii doisprezece. Voi vedea totul/ în lumină liliachie - / bucuriile, visele, rătăcirile./ Vor emana liliachiu,/ arborii dulăii, cărţile,/ versurile nescrise, abţibildurile/ magnetice lipite de frigider./ Doar tu vei rămâne/ pată albă/ în prezentul liliachiu.” Liliacul este o floare a memoriei, mirosul său trezeşte în suflet nostalgii şi sentimente vechi, închise în noi ca într-un cufăr vechi. Florile roz de liliac sunt interpretate ca un reproş adresat iubitei sau iubitului, iar cele mov sau lila-violet – ca o mărturisire a încrederii şi iubirii. Liliacul în tradiţia unor popoare este considerat un simbol al atracţiei irezistibile, de aceea fetele care vor să se căsătorească îl presară în nopţile cu lună plină peste aşternut pentru a chema ursita. Atunci logodnicii apăruţi în vis le îmbrăţişează cu nespusă gingăşie gleznele. În tradiţiile Evului Mediu se considera că liliacul adăposteşte între ramurile sale spiritele bune ce călăuzesc pe cei care le invocă. Şi acum, după această scurtă paranteză explicativă, menită să creeze o anumită atmosferă de suspans şi de mister cu miros oriental, să ne întoarcem la Lilya Gazizova. Poezia Kanafer a fost scrisă în 2012 la moartea poetului Ravil Bukharaev, originar din Tartastan, plecat în anii ‘90 în exil la Londra, unde a lucrat la BBC, fiind dedicat memoriei acestuia. Apropiat de mov, liliachiul poate simboliza şi doliul, precum şi fervoarea credinţei. „Kanafor, liliac tătăresc/ se reversă liliachiu/ peste anul două mii doisprezece. Voi vedea/ totul/ în lumină liliachie.”
Tehnica folosită de Lilya Gazizova în acest poem aminteşte de cromatica impresioniştilor. Lumina este centrifugată în jurul unei stări ambigue, de tristeţe şi regret. Decorul e unul obişnuit, decupat din realitatea imediată: câini, cărţi, abţibilduri, dar şi fragmente de rătăciri, de sentiemnte netrăite şi vise. Apare în cadru şi contrapunctul: pata de culoare albă - amintirea celui plecat, Ravil Bukharaev, a cărui nume ne aduce aminte de covoarele de Buhara, de drumul mătăsii, precum şi de caravanele ce poposeau cândva lângă zidurile cetăţilor orientale. Prin dozajul cromatic folosit cu accente delicate, Kanafer aminteşte şi de poeziile La mare şi În lan de Lucian Blaga, de Motivele persane ale lui Serghei Esenin (de acel „pe câmp fug trandafirii picurând tăcere”), dar şi de gazelurile lui Hafiz şi Saadi, articulate, desigur, într-o manieră postmodernă. În Kanafer răsună plânsul stins al liliacului peste durerile veacului. O deziluzie, asemenea unui fum liliachiu, cu efecte narcotice, halucinogene, se strecoară printre literele cărţii îndulcind liniile conturului cubist. Sentimentul transmis e unul de înţelegere, de acceptare a traumelor deziluziilor dulci-amare ale lumii acesteia. În aparenţă, poeta vorbeşte de prezent, de un prezent continuu. Acest prezent ţine însă de trecut. El e deja consumat. În lan-ul lui Blaga e surprinsă clipa inefabilă, pictată în culori vii, de o tandreţe infinită: „De prea mult aur crapă boabele de grâu/ Ici-acolo – stropi de mac/ şi-n lan o fată/ cu gene lungi ca spicele de orz./ Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului/ şi cântă./ Eu zac în umbra unor maci/ fără dorinţi/ Fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri,/ numai trup şi numai lut./ Ea cântă/ şi eu ascult,/ pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.” La Blaga, accentul e pus pe clipa suspendată-n aer, în care se răsfrânge întreaga eternitate a iubirii. Peisajul devine tot mai limpede pe măsură ce clipa se dilată, metamorfozându-se într-o monadă. În cazul poeziei Lilyei Gazizova sufletul nu reînvie, ci se stinge. În Kanafer, monada în care se află închis prezentul se sparge sub presiunea unui gând nespus, venit să anime amintirea. Şi atunci sentimentele se revarsă din interior spre exterior, potopind oraşul, catedralele, clopotele, moscheile şi parcurile potopite de amurg ale oraşului Kazan. La orizont străjuie o pată albă, amintirea celui plecat. Liliachiul Lilyei Gazizova are greutatea plumbului topit al lui Bacovia într-o retorică alchimică, în care elementele se contopesc cu sentimentele, prelingându-se printre lucrurile depozitate în peisajul interior. Poemul e mai apropiat de cealaltă poezie a lui Blaga despre care am pomenit ceva mai sus, La mare: „Viţe roşii, viţe verzi/ sugrumă casele în lăstari sălbatici/ şi vânjoşi - asemenea unor polipi ce-şi strâng în braţe prada./ Soarele în răsărit /de sânge-şi spală- n mare/ lăncile cu care a ucis/ în goană noaptea ca pe-o fiară./ Eu stau pe ţărm/ şi sufletul mi-e dus de-acasă/ s-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârşit/ şi nu-şi mai găseşte drumul înapoi.” Nici sufletul poetei din Kazan nu-şi găseşte drumul înapoi, el se anină de pata de culoare albă ce persistă la orizont. Putem detecta în poezia ei o anumită culpabilitate. Ceva ce nu a fost rostit până la capăt. Într-o altă variantă a aceluiaşi motiv, găsim o mărturisire ascunsă: „Kanafer - liliacul tătăresc/ abiaabia /înfloreşte./ Numai el poate înţelege fără să condamne/ faptul că nu-ţi spun adevărul.”
Pe măsură ce parcurgem volumul, tentele impresioniste capătă accente expresioniste, iar poeziile care prin nuanţa lor cromatică aminteau de Motivele persane ale lui Esenin alunecă spre confesiunile ce au tangenţă cu Moscova cârciumărească a aceluiaşi autor. Adevărului îi prefer minciuna – spune Gazizova – /pentru că ea este spusă/ cu cuvinte frumoase şi calde.// Minciuna ca florile vii e/ minciuna se ofileşte repede./ Adevărul e tulpina uscată/ ce rămâne din minciună./ De adevăr au nevoie săracii/ Săracii cu trupul sau sufletul./ Eu însă am glezne frumoase”, care fug, adăugăm noi, peste câmpuri de maci picurând tăcere. Nici adevărul nerostit, nici frumuseţea gleznelor poetei din Kazan n-o fereşte de experienţe crude: „Tot mai des am prins să dau/ prin băltoacele regretelor târzii,/ cuprinsă de suferinţă deloc infantilă.” Traumele şi lipsa de dragoste ce i-au marcat copilăria, se contopesc cu neîmplinirile şi deziluziile din tinereţea ei târzie. „Băltoacele se contopesc, tot cresc. / Le voi ocoli sau poate/ o să-mi procur nişte botine.” „Părinţii mei, mărturiseşte poeta într-o confesiune autobiografică, au fost oameni aspri. Mă temeam de ei. Ştiu că n-am fost iubită. Lipsa afecţiunii părinteşti o simt şi astăzi.” De aici, şi excesele tragice din anii primei tinereţi. Amintirea acestei copilării e punctată în poemul Fetiţa şi trenurile: „Trenurile mari nu opresc în micile staţii…// Luna august când părinţii divorţaseră/ vuieşte în mine asemenea unui tren ce se apropie…/ La şase ani e greu să numeri toate vagoanele (…)/ Umblu curajos pe traverse,/ pun pe şine câteva monede/ pe care trenul le va ştanţa.” Imaginea acestor monede lăţite asemenea ceasurilor lui Salvator Dali o va urmări pe Lilya pe tot parcursul vieţii, şi atunci, când sfidându-şi convivii, poeta, cu părul arămiu, arzând ca o flamură, va dansa pe mesele din cafenelele oraşului Kazan, recitându-şi versurile oricui doreşte s-o asculte, dar şi atunci când, într-un moment de gingaşă iubire, rememorându-şi copilăria, va asculta cum glasul nevinovat al fiicei sale stâlceşte cuvintele. Greşelile acestea îi plac şi o înduioşează; căci ea ştie că „dezvăţând copilul de greşeli” i-am scurta copilăria. La fel se întâmplă cu poeţii şi poezia, care-şi trage seva din tot felul de vise neliniştitoare. şi neîmpliniri deşarte.
Pe Lilya Gazizova am întâlnit-o la Chişinău, la Festivalul „Primăvara Europeană a Poeţilor”, organizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova. Venise ca un mesager liric al Orientului, făcând un contrapunct de echilibru cu poeţii sosiţi din Occident. De la Chişinău, împreună cu Vitalie Ciobanu, Nicolae Spătaru, Leo Butnaru, Dumitru Crudu, Jan Willem Bos, Cornelia Golna,Attila F.Bazazs şi alţi convivi am ajuns într-o sâmbătă ploioasă la Orheiul Vechi. Acolo, cocoţaţi pe stânci, am aruncat o privire asupra defileului din jur, străbătut de undele repezi ale râului Răut, pe care în vremurile lui Cantemir navigau corăbii. Acum, undele susurau limpezi şi grăbite. Unde se grăbeau, nu ştiu, căci în acest canion stâncos istoria părea că s-au oprit în loc. Stând acolo sus, pe coama dealului, aveam impresia că fusesem suspendaţi în plin Ev Mediu, deasupra unui peisaj parcă desprins din Van Eyk sau Bruegel. Câmpia se vedea ca-n palmă, străjuită de Răut. O ceată de bărbaţi şi de femei, de mărimea unor insecte, adunau fânul cosit în căpiţe, aşezate simetric una faţă de alta. „De unde atâta simetrie în acest spaţiu?” m-am întrebat. „De la Dumnezeu”, veni răspunsul. Un miros de ierburi crude, proaspăt cosite, ne dilată nările. Atunci, îmbătat de privelişte, dar şi de mirosul ce plutea în aer, poetul Dumitru Crudu, făcându- i o plecăciune Lilyei Gazizova, o invită să viziteze vechile ruine ale băilor Hoardei de Aur ce se întrezăreau în vale. Am coborât şi noi acolo. În mijlocul ruinelor, printre scaieţi şi salamandre, chiar în locul unde se afla sala de baie pentru cadâne, tocmai înflorise o tufă de liliac tătăresc. Am rupt simbolic un ram şi i l-am dăruit poetei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara