Înapoi la pagina curenta

Semn De Carte:
o perspectivă asupra poeziei de Gheorghe Grigurcu

Simona-Grazia Dima: Micelii solare, Ed. Tracus Arte, 2014, 248 p.

într-o culegere de eseuri, Simona-Grazia Dima îşi propune o ţintă nu tocmai lesnicioasă: definirea poeziei. Multiplele tentative pe care le înscrie ne apar aidoma unor cercuri concentrice care, împresurînd subiectul, nu rămîn imobile, apropiindu-se şi depărtîndu-se necontenit de acesta, reluate în consecinţă cu raze variabile. Impresia generală e cea a voinţei de-a cuprinde „totul“. De unde repetatele, stăruitoarele interferenţe între abordările raţionale şi cele intuitive, dintre speculaţiile vizînd formalul şi cele urmărind transcendenţa. Un nesaţiu de ceea ce ar putea fi indus aici de simţămîntul misterului o împinge pe autoare a-şi reconstitui mereu demersul. Nu în ultimul rînd se distinge rolul de redempţiune pe care l-ar putea juca creaţia poetică: „În ceea ce mă priveşte, deşi nu mi-am pus explicit această problemă, am găsit dintotdeauna susţinere în certitudinea că poezia reprezintă o modalitate de salvare (în sensul de purificare, de iniţiere). Cum? Prin şi în actul scrierii – întrupare a extazului, a genezei în această clipă, iar nicidecum palimpsest reînviat ori palid «ca şi cum»“. De unde rezultă rezerva eseistei faţă de aprecierea poeziei pur şi simplu ca o „gratuitate“. De asemenea proiecţia poeziei în intemporal e contrazisă de însăşi „prezenţa“ sa precum o permanenţă organică. Aici întîlnim o apropiere de conceptul de fiinţă, astfel cum apare în filosofia lui Heidegger ce ar reprezenta sensul suprem al actului creaţiei: „Intuind caracterul de coincidentia oppositorum al cunoaşterii poetice, el a privit-o nu doar ca pe o «plăsmuire» ci, totodată, ca aletheia, stare de neascundere, ca o rostire despre Fiinţă, mereu în perimetrul acesteia“. În consecinţă, textul poetic nu e unul static, ci insuflat de o permanentă ofensivă în vederea apropierii maxime de un „centru“. O tulburătoare enigmă a fiinţei pe care poezia năzuieşte a o contacta contemplativ. Nu fără ca acest privilegiu să implice efortul scriptorului, id est „lupta“: „Atunci cînd vorbesc de o luptă, nu am în vedere încleştarea dintre un sine superior şi unul subteran ci, mai degrabă (procesele sunt greu de explicat, inefabile), o apropiere, prin lirism, de centrul fiinţei, proces imposibil de redat prin cuvinte“. Acest „centru“ e reverenţios raportat la Mircea Eliade, care scria despre complexa-i simbolistică, şi la Jung, care, dezavuînd calea conceptuală, acorda prioritate „simbolului central“, ce, în vederile sale, „mereu reînnoit se strecoară consecvent prin aparentul haos al încîlcirii dramatice a psihicului personal“. Dar luînd contact cu miracolul transcendenţei, poezia nu mai e echivalată exclusiv cu subiectivitatea, mixîndu-se cu o „maximă obiectivitate“, stare originară precedînd disjuncţia dintre subiect şi obiect. Transportată, Simona-Grazia Dima socoteşte rezultatul astfel dobîndit a fi un dar prin care pătrunde lumina transmundană a „Spiritului suprem“, a „mîntuirii“, a „salvării“. Fără a se opri la o variantă, întrucît „orice numire profanează“, orizontul interpretării se lărgeşte mereu. E convocat şi Valéry, cel ce situase poezia în dependenţă de cuvînt, „artă de a abuza de rezonanţa şi simpatiile oculte ale cuvintelor“. Opinia sa e însă nuanţată. Dovedindu-se rezonabil atunci cînd îşi porneşte demonstraţia de la postulatul verbal înţeles ca un punct zero al creaţiei, poetul francez îi acordă o deschidere spre inefabil, deoarece aceasta „se iveşte mereu surprinzătoare, precum o zeiţă“, după cum îl parafrazează eseista. Ar fi preferabilă, între formă şi viziune, o poziţie mediană: „de construcţie umană“, „în planul material, fără s-o subordoneze defel acestuia“. Nefiind nici „artă pură“ biruinţă exclusivă a instrumentului verbal, nici un soi de realism îndepărtat de sacru, o „proliferare faptică“, nici un extaz substituibil rugăciunii (abatele Bremond e se pare ocolit), ce ar putea fi, în chip rezonabil, poezia? Într-una din aproximaţiile cu putinţă ale definirii sale apare binomul masculin-feminin. E vorba de aplicarea analizei pe o operă poetică socotită majoră, cu şansa unei generalizări: „Poezia şi destinul lui Kavafis ne sugerează ambiguitatea unuitărîm de mijloc, locuirea unui meleag care nu este cel al absolutului, ci al energiilor lent filtrate, materne să spunem (spre senectute, poetul avea remuşcări faţă de excesele tinereţii, ca şi faţă de repudierile repetate ale religiei creştine), iar nu al aspiraţiei spirituale directe, abrupt ascensionale, masculine. Un tărîm al urcuşului lent, pregătit spre purificare“. Vedem aşadar cum strădaniile Simonei-Grazia Dima dobîndesc un caracter sintetic. Evitate fiind antitezele elementare, cea dintre „arta pură“ şi „tendenţiozitate“, ca şi cea dintre artă şi existenţialul brut, eseista ajunge la o viziune ospitalieră a tuturor sugestiilor posibile, la un peisaj teoretic cu caracter pacifist. Contrariile se pot concilia naturalmente într-un „întreg“, pe care autoarea declară a-l fi probat prin producţia lirică proprie. „Era o înţelegere a vieţii, nu o făcătură intelectuală, o certitudine, la nivel de principiu, a acelei jubilaţii fundamentale, a acelei bucurii transcendentale, care, orice s-ar zice, constituie pentru mine esenţa existenţei, deoarece îmi era evident că viaţa şi arta fac un tot“. Înzestrata poetă care este Simona-Grazia Dima e stimabilă şi pentru faptul că, sprijinită pe buna-credinţă a condiţiei d-sale intelectuale, şi-a păstrat „în epoca neagră a minciunii sociale“, conştiinţa integră. „Nefiind viabilă, perspectiva aceea pur şi simplu nu exista pentru mine. (…) În ce fel ai putea să dialoghezi cu inexistenţa?“ O interogaţie defensivă, întrutotul justificată.