Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
o „oglindă a principelui“ atribuită lui Aristotel de Anca Crivăț

Pseudo-Aristotel, S e c r e t u l secretelor, ediţie bilingvă, text latin e m e n d a t , traducere şi comentarii de Luciana Cioca, Editura Polirom, Iaşi, 2017.

un mare învăţat, cel mai mare filosof al timpului său, este profesorul unui tînăr fiu de rege. De la maestrul său adolescentul învaţă morala şi ştiinţa guvernării, iubirea pentru filosofie şi pentru literatură, dar şi medicina în aspectele ei teoretice şi practice; pe lîngă toate acestea, a mai învăţat şi discipline ascunse profanilor şi rezervate doar discipolilor filosofului care li le preda prin viu grai. Cînd filosoful şi-a publicat operele, tînărul discipol, plecat deja într-o campanie de cucerire a lumii, îi scrie fostului său magistru pentru a-l dojeni: „Cum vom mai fi superiori tuturor celorlalţi oameni, dacă învăţăturile tale le vor fi cunoscute tuturor? Căci aş prefera să îi depăşesc pe ceilalţi prin cunoştinţe despre lucrurile cele mai înalte, decît prin forţă“ – frază, aceasta, care ne arată că, într-adevăr, primise o formaţie filosofică solidă. Iar filosoful îi răspunde că ceea ce a publicat nu este, oricum, inteligibil, decît pentru cei deja instruiţi, aşa încît învăţătura sa era, în acelaşi timp, şi publicată, şi nepublicată. Cititorul ştie deja că personajele acestei istorii sînt Aristotel şi Alexandru cel Mare aşa cum ni-i arată Plutarh, la mai bine de patru sute de ani de la moartea lor.

E bine cunoscut, pe de altă parte, că scrierile lui Aristotel păstrate pînă la noi fac parte tocmai din tradiţia numită „acroamatică“ sau „ezoterică“: disertaţii destinate a fi rostite în faţa discipolilor care, în interiorul şcolii, le ascultă (gr. eso – interior – de aici, termenul „ezoteric“ care, în cazul de faţă, nu se referă la statutul iniţiatic, „ocult“ al cunoştinţelor transmise; gr. akroamai – a asculta, de aici „acroamatice“). Acestea au rămas în umbră vreme de vreo două sute de ani după moartea maestrului, iar Aristotel, la acel moment, era cunoscut mai cu seamă prin operele publicate în timpul vieţii sale. În secolul I î. Hr., se pare că încep să se bucure de mai mult interes tocmai scrierile acroamatice, ca fiind expresia veritabilă a gîndirii maestrului şi păstrătoare, poate, ale cuvintelor pronunţate chiar de el, încă nesupuse exigenţelor publicării; astfel, lucrările publicate intră într-un con de umbră, nu mai sînt copiate, se pierd: se conservă, în Antichitate, în Evul Mediu şi pînă azi tocmai ceea ce Aristotel însuşi nu publicase.

Pe lîngă ceea ce s-a transmis însă din scrierile aristotelice – opere de care Occidentul latin nu ia cunoştinţă decît relativ tîrziu, în secolele XIIXIII, cunoaştere în care învăţaţii arabi îşi au rolul lor – în Evul Mediu i s-au atribuit acestuia un mare număr de lucrări ai căror autori reali ne rămîn necunoscuţi şi care formează un important corpus pseudo-aristotelic.

Între acestea se numără şi Secretul secretelor, publicat în ediţie bilingvă în cadrul colecţiei „Biblioteca medievală“ a Editurii Polirom, cu textul latin emendat de Luciana Cioca; aceleiaşi autoare îi aparţin traducerea, comentariile erudite la text şi un studiu care, cu acribie savantă şi un simţ „detectivistic“ neapărat necesare în cazul unei scrieri cu o tradiţie foarte complicată, prezintă principalele probleme pe care le ridică acest text fundamental pentru cunoaşterea gîndirii medievale.

Lucrarea face parte din foarte extinsul corpus de texte desemnat de către cercetători ca „Aristoteles latinus“. Doar pentru acest titlu, Secretum secretorum, s-au păstrat mai mult de 600 de manuscrise latine care datează de dinainte de 1500, număr foarte însemnat pentru o operă medievală şi care atestă o circulaţie intensă, generată de un interes susţinut din partea cercurilor erudite ale epocii. Ce se află „în spatele“ versiunii latineşti? Pentru a răspunde acestei întrebări a curs multă cerneală. După cum arată studiul Lucianei Cioca, au fost emise mai multe grupuri de ipoteze reductibile la două linii principale: o operă elaborată în cadrul culturii arabe care ar fi cunoscut, prin repetate traduceri, un remarcabil succes; o scriere elaborată iniţial în greacă în înteriorul culturii elenistice (dar nu ni se păstrează nici un singur manuscris grecesc) care ar fi constituit nucleul unei opere arabe de secol IX-X în care se aglutinează mai multe straturi redacţionale anterioare, cu revizuiri şi adăugiri succesive efectuate tot pe teritoriul culturii arabe. Aşadar, putem deduce că, oricare ar fi fost originile ei îndepărtate – dacă acestea au existat cu adevărat şi nu sînt doar un simplu topos literar, nivelul textual cel mai vechi la care cercetarea se poate raporta este cel al textului arab. Din arabă tratatul a fost tradus în latină în secolul al XII-lea de către un anume Ioan Hispanul (sau, poate, Ioan din Sevilla, o celebră figură a şcolii de traducători de la Toledo) şi în secolul al XIII-lea de către un cleric pe nume Filip de Tripoli. De-aici începe cariera occidentală a tratatului: din secolul al XIII-lea înainte, este tradus în franceză, provensală, spaniolă, catalană, germană, engleză, olandeză, cunoscînd nu doar o transmitere manuscrisă, ci şi una datorată tiparului, prin ediţii incunabule. Între acestea, tradiţia spaniolă este cu deosebire importantă şi fertilă: textul este utilizat insistent în literatura sapienţială, iar clare ecouri ale sale reverberează în extinse zone ale literaturii medievale; amintim, doar ca element anecdotic, că în Castilla secolului al XIII-lea există învăţaţi care consideră că Aristotel era de origine hispanică fapt care alimentează, poate, difuzarea unei lucrări atribuite filosoului.

Secretul secretelor este interesant, mai cu seamă, pentru că reprezintă o sinteză de genuri textuale: din prolog se anunţă o scriere încadrabilă între „oglinzile principilor“, tratate despre arta guvernării care cunosc o înflorire remarcabilă începînd din secolul al XII-lea; el conţine însă, în acelaşi timp, capitole de factură enciclopedică care prezintă o imagine a universului (cosmografie şi teorie asupra elementelor constitutive ale lumii, medicină, fizionomie, botanică, un lapidariu). Acestea se intersectează cu semnificative pasaje alchimice (Secretul… păstrează una dintre versiunile medievale ale celebrei Tabula smaragdina). De asemenea, nu poate fi ignorată posibilitatea ca acest tratat pseudo-aristotelic şi scrierile medievale de ficţiune despre Alexandru – înfloritoare şi ele începînd din secolul al XII-lea în Franţa şi avînd un important „martor“ spaniol în secolul al XIII-lea, Libro de Alexandre – să se fi „susţinut“ reciproc în a provoca interesul publicului de Ev Mediu. Iar cărţile despre Alexandru, în afară de componenta lor erudit-enciclopedică, se constituie şi ele în „oglinzi ale principelui“ dezvoltate în interiorul fastuoaselor ficţiuni medievale pe teme antice.

Volumul de faţă mai prezintă un aspect care atrage atenţia: versiunea pe care Luciana Cioca a ales să o traducă este cea a lui Roger Bacon – Doctor mirabilis – care în a doua jumătate a secolului al XIII-lea întreprinde travaliul filologic de a stabili, pe baza a patru manuscrise, o ediţie a textului latin pe care o însoţeşte cu numeroase comentarii. Lucrul nu este surprinzător, ţinînd seama de interesul eruditului franciscan pentru filosofia naturală, dublat de preocuparea sa pentru alchimia operativă, aşadar văzută în lumina unei “ştiinţe experimentale“ pe care o pune în relaţie cu medicina.

De ce am citi textul acesta, atît de vechi, noi, contemporanii revoluţiei digitale? Altfel spus, prin ce îi mai poate atrage atenţia unui cititor care nu este medievist şi care nu se interesează de el ca de una dintre sursele importante ale gîndirii medievale în epoca scolasticii?

Cred că merită citit pentru că sub destul de stufoasa expunere, se desenează cu claritate profilul conducătorului ideal. În „oglinda“ virtuţilor recomandate regelui se regăsesc prudenţa, justiţia, religiozitatea, clemenţa, sobrietatea şi curăţenia sufletească, dar şi bunul renume; toate celelate prevederi de artă a guvernării (despre alegerea consilierilor, a miniştirlor, a scribilor, a copiş tilor, a mesagerilor cît şi despre conducerea războaielor) sînt, pînă la urmă, subordonate acestui profil moral. Dar textul ţinteşte la mai mult decît atît: cunoaşterea macrocosmosului pe de o parte şi a microcosmosului uman pe de alta alcătuiesc fundamentul cunoaşterii de sine a regelui; el devine, astfel, capabil să îşi guverneze trupul şi mintea, iar o bună guvernare de sine este temeiul bunei guvernări a statului. Străvechea idee filosofică după care nu îi poate conduce pe alţii decît cel care a învăţat să se conducă pe sine pare a constitui miza acestui text; miză care, vai, ne lasă visători pe cei mai mulţi dintre noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara