Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O lectură nouă a poeziei lui Marin Sorescu de Ion Pop

Numele lui Marin Sorescu a intrat în manuale printre ale scriitorilor „canonici“. I s-au dedicat, în timp, studii substanţiale, dar a cunoscut, cum se ştie, şi contestări radicale, din partea câtorva critici care l-au citit destul de unilateral şi la suprafaţă, generalizând scăderi punctuale de nivel estetic ori refuzând să vadă semnificativele tensiuni interne ale viziunii sale şi spectaculoasa evoluţie spre „intranzitivitatea“ formulei cultivate în suita de poeme din ciclul La Lilieci; ori a fost minimalizat, din raţiuni „generaţioniste“ de urmaşii imediaţi.
Tulburări de perspectivă critică au fost provocate şi de interpretarea „est-etică” a operei, pe fondul unui fragment de biografie „administrativă” a poetului după 1990. O relectură a poeziei lui Marin Sorescu, atentă deopotrivă la „logica” sau „dialectica internă” a viziunii sale şi la contextul socio-cultural la care poetul se raportează era de făcut, şi e important şi semnificativ că aceasta se face cu ochii unui critic foarte tânăr, liber de eventualele prejudecăţi de generaţie, de injoncţiunile ideologiei care au marcat epoca zisului „neomodernism poetic” şi obligat, să se documenteze serios, recitind atent opera şi procedând la o reevaluare a receptării ei. Cosmin Borza are toate calităţile necesare pentru întreprinderea unei asemenea cercetări echilibrate, lucide, nepartizane. O probează remarcabila sa activitate de cronicar literar şi de eseist, cu prezenţe notabile în câteva reviste româneşti de solidă reputaţie.
Lectura cărţii sale de debut, Marin Sorescu. Singur printre canonici (Ed. Art, 2014) atrage atenţia din primul moment tocmai asupra atitudinii ponderate, degajate programatic de prejudecăţi precum cele amintite mai sus. E de evidenţiat mai întâi repunerea în discuţie a conceptului de (neo)modernism, prea rapid şi sumar situat sub semnul cvasiexclusiv al unui estetism distant faţă de „real” şi, imediat, a ceea ce s-a propus ca set de atitudini „postmoderne” în critica românească serios marcată şi deformată de părtiniri generaţioniste, în ocurenţă ale «optzeciştilor». Cu privire la eticheta „neomodernistă”, criticul e deplin îndreptăţit să ceară şi să pună în practică o consecventă raportare a operei la contextul socio-cultural specific unei secvenţe de istorie literară definită mai ales prin demersul complex şi dificil de reinstaurare a esteticului alterat de „realismul socialist”, evidenţiind, pe lângă liniile ce structurează viziunea poetică, şi micile sau marile devieri dictate de conjunctura ideologică. Sintagma „revizuire estetică şi contextuală a creaţiei soresciene” concentrează acest demers, care invită deopotrivă la lectura intrinsecă a textelor, în vederea descoperirii unei dialectici interne a viziunii, la urmărirea dialogului mereu reluat cu convenţiile literare şi la detectarea factorilor de presiune externă dinspre contextul literar şi ideologic. Sub acest unghi, un capitol substanţial are în vedere tema Marin Sorescu şi neomodernismul, în timp ce altul consideră, simetric, relaţiile cu „postmodernismul românesc”, invitând implicit la revizitarea problematicii antrenate de această formulă, cu particularităţile locale de rigoare.
Prima dintre aceste secvenţe are meritul de a înfrunta curajos opinii, unele de autoritate acum, care fac din „şaizecism” un „remake” modernist, unilateralizând grav perspectiva asupra acestei etape istorice a poeziei româneşti puse sub „filtru purist-estetizant”, dar care iese nu o dată din tiparul restrictiv propus de critica şi istoria literară. Apelul la context e deja benefic , căci pune într-o ecuaţie corectă poezia anilor ‘60 cu dezbaterile teoretico-critice. Astfel de opinii apar, în fond, – chiar dacă nu ni se spune în mod direct – ca aduceri la zi ale judecăţii de situare şi de valoare puternic influenţate de punerea în chestiune a zisului „neomodernism” de către generaţia poetică imediat următoare, printr-o lectură viciată de interese de grupare literară, superficial-minimalizantă, monumentalizată, ca să spunem aşa, în sinteze precum Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu ori Aisbergul poeziei moderne al lui Gheorghe Crăciun. De fapt, chiar eticheta de „neomodernism”, vine tot dinspre această generaţie contestatară.
Abordarea propriu-zisă a poeziei lui Marin Sorescu nu ezită să numească de la început caracterul „necanonic” al scrisului său în context, cu ambiguităţi explicabile, cu nuanţe detectate încă în „poetica explicită” din publicistica sa, de unde reiese deja situarea ambiguă în raport cu modernismul înalt, respins în aspectul său ermetizant, dar acceptat în măsura în care, printr-un limbaj mai apropiat de „realitate”, nu-şi pierde totuşi în chip radical natura „ritualică” şi simbolică. Analiza detaliată întreprinsă apoi, a fiecărui volum publicat de poet, în succesiune cronologică, indică voinţa de elucidare nuanţată a complexităţii discursului poetic sorescian, mereu raportat contextual. Se schiţează astfel, încă din lectura parodiilor cu care debutează Sorescu, „neomodernismul” său de substanţă, care este, însă, al unui „moderat”, criticând diversele forme de „purism” ale modernismului înalt, dar şi discursul plat, de falsă aparenţă tranzitivă, al poeziei „realist-socialiste”. O atare poziţie se clarifică fireşte, în mai mare măsură, odată cu lectura critică a cărţii-reper, Poeme, din 1965, care face şi mai evidentă poziţia particulară a discursului sorescian, prins între voinţa, modernistă în fond, de orginalitate, dar şi între un anticonvenţionalism, ce vizează nu doar „principiile canonice ale poeziei”, prin „antilirism/antiretorism, depoetizare, prozaism, discursivitate, concretism, democratizare eretică a limbajului, a problematicii şi unităţii ideatice a poeziei”, ci însăşi „capacitatea de a reprezenta lumea prin strategiile artistice (re)cunoscute”, cu sprijin pe exemple convingătoare în cea mai mare parte. (În analiza câtorva poeme de referinţă, mă despart, totuşi, de opiniile tânărului critic). În schimb, parcurgerea cărţii următoare, Moartea ceasului, cu inegalităţi netrecute cu vederea, descoperă într-adevăr „limitele literaturii”, „tentaţia fetişizării poeziei”, „falia dintre cuvinte şi lucruri”, ca şi artificialitatea până la simulacru a lumii şi a umanităţii mediocre care o populează. Când discursul liric devine repetitiv, trimiţând în chip oarecum mecanic la manierismul «jocului liber al ideilor cu fantezia», ca în destule texte din Tinereţea lui Don Quijote (1968), faptul nu rămâne nici el neobservat. E bine evidenţiat, în sens pozitiv, şi „donquijotismul pe dos” al viziunii, despre care vorbise Octavian Paler numind „anacronismul şi ne-rentabilitatea iluziilor”, ori accentuarea „delimitării de convenţiile literarului” într-un volum ca Tuşiţi, din 1970. Lectura câtorva poeme aduse spre exemplificarea „condiţiei paradoxale, absurde chiar, a creaţiei artistice” forţează, totuşi, interpretarea.
Dincolo de asemenea observaţii punctuale, e de spus că analiza rămâne constant atentă la nuanţele poeticii soresciene la variaţiile ei de la o carte la alta. Marea direcţie a demonstraţiei critice este cea prin care se evidenţiază „instrăinarea definitivă de ,esenţa’ umanului” într-un univers care „nu poate nici măcar trăi dramatismul propriei apocalipse, ci doar burlescul ei”. „Destabilizările parodice ale pretenţiilor individului de a se împlini spiritual” se îmbină cu „demitizarea forţei creatoare a literaturii” urmărite pas cu pas pe parcursul unei opere cu destule denivelări valorice (notate, de pildă, în culegerea Astfel, din 1973), exemple de regresiune şi involuţie, cu concesii faţă de ideologia zilei, sub presiunea contextului literar dominant. Foarte pertinente sunt reflecţiile antrenate de eroticele din Descântoteca şi Sărbătorile intinerante, cu disocieri între aceste cărţi şi Poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu, pe care, citindui şi eu paralel, nu le-am făcut la vremea lor. Restul operei poetice, până la volumul postum Puntea, e analizat cu aceeaşi pătrundere, înregistrând meandrele unei opere cu momente de revenire către punctul iniţial de factură parodică ori spre formule odinioară considerate cu detaşare ironică. Caracterul eteroclit al acestor ultime secvenţe ale poeziei lui Sorescu e judecat fără concesii, cu aceeaşi grijă pentru exactitatea şi echilibrul interpretării.
O poziţie aparte, prin care e oarecum reabilitată atitudinea de contestatar al regimului comunist, pusă sub semnul îndoielii de unii cititori ai săi, o ocupă Poezii-le alese de cenzură, inegale şi ele ca realizare estetică, însă semnificative ca mesaj în contextul ideologic dat, de „receptacol şi portavoce a întregii comunităţi”, proiectată pe un fundal apocaliptic, într-un discurs prin care „Sorescu se întoarce la vechile fundamente vizionare”. Se notează, tot aici, semnificativa „pendulare între catharticul umor negru, cu inflexiuni afişat sarcastice, şi afirmarea deznădejdii totale, de un patetism deloc jucat”. Sau, într-o expresie concentrată: „Lumea lui Sorescu din deceniul nouă pare împărţită doar între recvieme şi epitafuri”. Sunt dimensiuni relevate în secvenţa Sorescu după Sorescu (din Efectul de piramidă, 1990-1995). Despre autenticitatea tragică a ultimelor poeme (Puntea, postum) vorbesc „agonia fără iluminare” şi „alegoria tipic soresciană a relativităţii şi vulnerabilităţii salvării” – cum le numeşte expresiv criticul, în încheierea penetrantei investigaţii a universului liric sorescian ca poet „neomodernist” atipic.
O pondere aparte în economia cărţii o are capitolul al treilea, Marin Sorescu şi postmodernismul românesc. El face dreptate poetului văzut ca precursor al acestei direcţii aproximate la început cu explicabile ezitări de ordin conceptual. Trecerea în revistă a opiniilor reprezentative despre operă surprinde adecvat treptata asimilare a poeticii soresciene printre experimentele postmoderne, în opoziţie explicită cu evaluările negative injuste ale „optzeciştilor” care au minimalizat-o ori ignorat-o. Cosmin Borza aduce prin analizele şi reflecţiile sale pe marginea acestui raport cea mai importantă contribuţie de până acum la elucidarea în termeni corecţi şi cu o particulară grijă pentru contextualizarea faptelor de istorie literară. El procedează la ceea ce numeşte „reevaluarea reţelei de texte în care exegeţii au inclus” opera poetului. Sub acest unghi, raportarea la „generaţia războiului” din anii ‘40, cu necesare disocieri, în sensul absenţei gesticulaţiei neoromantice ori al înlocuirii frondei protestatare cu „înscenările parabolicalegorice (în care) viziunea ironică nu e preponderent ofensivă” este foarte binevenită. Utile nuanţe introduce în analiza „postmodernismului” sorescian analiza unor scrieri precum cele ale lui Petre Stoica, a Eglogei Ioanei Ieronim şi a Georgicelor lui Mircea Cărtărescu Tot aşa, faţă de alţi poeţi din generaţia mai nouă, „Sorescu se individualizează prin iniţierea unui demers (programatic susţinut, constant reiterat, uneori utopic, mai diversificat decât s-ar părea) de recuperare/recreare a firescului existenţei». Analizele universului imaginar, a poziţiei subiectului poetic („subiectivitate atenuată, slăbită”), a teatralităţii sui-generis a acestei lumi în care – cum s-a mai spus – autorului i se substituie ipostaza unui „povestitor ţăran” ce preia voci şi roluri ale colectivităţii rurale, sunt din nou foarte relevante. Construită pe ideea că miza esenţială a marelui ciclu este reliefarea firescului, a normalităţii vieţii ţărăneşti statornicite în tipare străvechi, demonstraţia critică îşi găseşte argumente prin comentarea a numeroase secvenţe ce echilibrează viziunea carnavalescă, parodică şi caricaturală cu „tendinţa de mitizare elegiacă” despre care s-a vorbit în critică. Ori de câte ori are ocazia, autorul subliniază tocmai „coeziunea dată de acceptarea diversităţii şi de împăcarea cu materializările pulsiunilor umane”, în virtutea unei concepţii funciar realiste asupra lumii, o „viziune integratoare, ce ţine cont de particularităţile comportamentale şi mentalitare ale alterităţii”. În consecinţă, putem citi ceva mai departe, „pitorescul, excepţionalul, monstruosul se înscriu în scenarii ale apropierii de o normalitate împărtăşită de majoritatea ţăranilor. Istoria se repetă constant, timpul pare a fi suspendat”. În funcţie de această normalitate îndelung statornicită este considerată şi evoluţia (involuţia) provocată de „nebunia istoriei mari” privite sub semnul bufoneriei, al farsei şi al burlescului, frizând absurdul, într-un proces de destructurare şi alterare a identităţii universului ţărănesc. Urmărind cu o privire mereu atentă la nuanţe acest amplu traseu, Cosmin Borza reuşeşte să lărgească în mod considerabil câmpul interpretării, printr-un exerciţiu hermeneutic condus cu inteligenţă şi fineţe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara