Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus:
o istorie estetică de Daniel Cristea-Enache

dacă exigenţa unui critic de întâmpinare se exercită asupra unei cărţi pe care acesta o recenzează, severitatea evaluativă a lui Mihai Zamfir, în Scurtă istorie, are în vedere o întreagă literatură: cea română. După întâlnirea cu „sita” critică a cronicarului, un autor al nostru se poate revanşa simbolic. El poate da o altă carte, mai reuşită decât cea căreia i s-a făcut o cronică negativă, şi poate deveni astfel o figură mai pregnantă pe terenul genului său de manifestare literară, structurat printr-o tablă de valori. Când însă peisajul e văzut „de sus” şi „de departe”, la scară, efectele sunt considerabile şi, aşa zicând, sistemice.

O istorie estetică, aşa cum a ambiţionat şi a reuşit să dea, în două volume, Zamfir nu numai că numără altfel secolele de literatură română, reducându-le de la cinci la trei, dar lasă pe dinafară şi epoca postbelică plus cea postrevoluţionară, cărora le consacră un „epilog” de douăzeci şi şapte de pagini. În timp ce alţi istorici literari au tendinţa de a căuta începuturi cât mai îndepărtate ale literaturii române, legitimând ca poetic ori prozastic ceea ce este de fapt o formă de cultură şi de expresie ne-literară a unei epoci, istoricul stilistician şi estetizant reduce sever corpusul de texte. În introducerea părţii întâi din volumul I, Zamfir executa, cu civilitate zâmbitoare, un adevărat „masacru” istoriografic. Sunt „în afara interesului literar”, spunea el, „scrierile care n-au avut în vedere dezvăluirea personalităţii autorului, ci mai degrabă slujirea unor adevăruri supra-individuale, transmiterea de mesaje care îl depăşesc pe transmiţător, redus la funcţia de scrib, de consemnator, cel mult de modest comentator. Cad în afara literaturii inaugurale nu doar textele în proză, ci şi scrierile cu caracter istoric, memorialistica, cronicile şi cronografele, textele juridice, compunerile religioase, glosele biblice etc.” (vol. I, pp. 10-11). Dincolo de acest „etc.” ce devine, în context, frisonant, apare întrebarea legată de textele în proză: de ce şi acestea ar cădea, laolaltă cu altele, „în afara literaturii inaugurale”? Fiindcă istoricul literar aplică o dublă condiţionare pentru debutul literaturii române: acesta are a se face „prin poezie” şi „cu pecetea individualităţii autorului”. În consecinţă, în viziunea istoriografică a lui Zamfir, istoria literaturii române culte începe cu Dosoftei.

la capătul celălalt al sintezei în două volume, şapte decenii şi două epoci literar-culturale (epoca postbelică şi cea postrevoluţionară) sunt lăsate în afara Scurtei istorii nu fiindcă operele din cuprinsul lor nu ar purta „pecetea” individualităţii scriitorilor, ci fiindcă istoricul caută să menţină o anumită distanţă temporală faţă de autori. Chiar dacă opera a fost deja citită, analizată, interpretată şi evaluată (Zamfir menţionează în epilog, în regim superlativ, câte două romane semnate de D.R. Popescu şi Bălăiţă), ea nu va forma obiectul acestei Istorii decât dacă de la moartea autorului s-au scurs circa cincizeci de ani. Efectul acestei viziuni istoriografice este unul extrem de interesant. Istoricul analizează în acest al doilea volum opere literare mai vechi, din interbelic, cu o acuitate critică şi o perspectivă lărgită de lecturile sale din contemporanii postbelici; dar contemporanii cad în afara Istoriei lui. Prea-vechiul şi prea-noul sunt evitate în aceeaşi măsură de Zamfir, chiar dacă acel criteriu de „excludere” se schimbă: de la individualitatea literară la însăşi epoca de care aparţine un autor. Pentru al doilea criteriu, argumentul că terenul este „încă nesedimentat” e mai puţin convingător decât cel, de bun-simţ, că nu poţi da ca istoric literar o imagine definitivă asupra unei creaţii pe care autorul încă nu şi-a încheiat-o. Primul argument ar implica o sedimentare obiectivă şi de la sine a terenului literar; cumva, nu se ştie în ce fel, valorile trecutului literar se înfăţişează prezentului receptării în configuraţia şi ierarhia lor axiologică. De fapt, „sedimentarea” aceasta se produce prin acţiunea critică a comentatorilor profesionişti din mai multe generaţii. Ea este o rezultantă tocmai a pluralităţii de comentarii, exegeze, interpretări, iar nu a non-implicării. În mod analog, literatura contemporană este – şi ea – „sedimentată” chiar dacă unii sau alţii dintre scriitorii în viaţă mai pot da cărţi care să schimbe puţin perspectiva. Aplicarea intervalului de jumătate de secol de la dispariţia biologică a lui Bălăiţă, de pildă, pentru ca terenul epocii lui literare să se fi „sedimentat” şi pentru ca, în consecinţă, scriitorului să-i poată fi dedicat un capitol într-o Istorie a literaturii române îmi pare totuşi o mică nedreptate transformată în metodologie. E nedrept nu doar faţă de epoca actuală, ci şi faţă de istoricul literar, de anvergură şi fineţe interpretativă, pe care îl întruchipează Zamfir, cu contribuţii importante în receptarea critică a scriitorilor de azi. Poate că acest criteriu strict formal-temporal va fi abandonat, şi Scurtă istorie va avea un al treilea volum, consacrat ultimilor şaptezeci de ani de literatură română. O primă sugestie asupra panoramării perioadei o oferă epilogul volumului al doilea, în care generaţia „pierdută” de la finele interbelicului şi începutul stalinismului românesc e pusă în valoarea pe care o merită.

avantajul pe care istoricul literar şi-l creează prin „scurtarea” de picioare cultural-istorice şi de cap contemporan a literaturii române este, deocamdată, unul al spaţiului extins pentru capitolele dedicate marilor scriitori interbelici. Ca şi în sinteza lui Ov.S. Crohmălniceanu, acestea pot fi ample fără ca volumul să ia proporţii. Zamfir focalizează un autor şi îşi „desfăşoară” analitic comentariul, în timp ce la alţi istorici literari, constrânşi de spaţiul redus alocat câte unui autor (dat fiind că în Istorie sunt cuprinse toate epocile), pagina este mai degrabă sintetică decât analitică. În Istoria lui Călinescu, Arghezi are 11 pagini şi jumătate, cu tot cu ilustraţii şi cu textul critic plin de citate. La Zamfir sunt 25, iar citatele, mai rare şi mai restrânse. Oricât ar părea de curios, problema spaţiului tipografic este relevantă într-o Istorie a literaturii mai mult decât în poezie sau chiar în proză. Un autor liric îşi poate explora teritoriul poetic, într-un singur poem epic, pe zeci de file; iar un prozator poate scrie un ciclu de romane de mii de pagini. Un istoric literar nu are această libertate în textul său în care trebuie cuprinşi toţi autorii importanţi dintr-o literatură. Iată de ce Zamfir a „sacrificat” postbelicul: nu pentru că istoricul nu ar fi fost în măsură să dea o imagine de ansamblu asupra epocii, ci fiindcă prin această „eliminare”, interbelicul a putut fi analizat pe spaţii mai largi şi „pe îndelete”. Analiza propriu-zisă a medalioanelor sale monografice extinse nu face, de aceea, obiectul cronicii de faţă, care are în vedere întregul.

Scurtă istorie, şi în volumul acesta, ca şi în primul, impresionează deopotrivă prin anvergura istoricului literar, prin competenţa lui de connaisseur al diferitelor tipuri şi forme de literatură, prin altitudinea perspectivei în care se include demersul comparatist şi, nu în ultimul rând, prin stil. Sinteza, în primul ei volum, se deschidea de altfel cu ideea că determinant pentru valoarea unui scriitor e stilul; şi cu aplicarea acestei idei în abordarea istoriografică. Universul unui autor „este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el”. Bogăţia incredibilă a interbelicului literar românesc, aceea care, la relectură, i-a dat istoricului nostru o „ameţeală fericită”, se „derulează” sub ochii cititorului însoţită fiind de analizele remarcabile ale unui critic estet. Stilul critic nu mai „închide”, printr-un cifru lingvistic, universurile literare exprimate prin (şi regăsite în) stilurile artistice distincte, ci le pune în lumină şi în valoare. În faţa exemplelor de mare literatură, acest istoric literar atât de exigent şi pus pe „excluderi” este, pur şi simplu, fericit.

Clasicizarea epocii interbelice, una de impunere şi dominaţie a esteticului, va fi operată aici decis şi elegant, cu fineţe şi răbdare critică, dar fără ezitări şi complicări. Interbelicul a devenit, în Scurtă istorie, ceea ce era epoca marilor clasici în Istoria lui G. Călinescu: o „vârstă de aur” a semnificaţiei şi valorilor artistice şi un pivot, la Mihai Zamfir, pentru o întreagă literatură naţională.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara