Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus:
o istorie contemporană a literaturii române de Răzvan Voncu

Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2017, 428 pag. încep cu ceva care s-a mai spus: Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române nu e deloc scurtă. Însumate, cele două volume care o alcătuiesc au nu mai puţin de 950 de pagini: cu 101 mai mult, de pildă, decât Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, de Dumitru Micu.

Nu este scurtă nici dintr-un alt punct de vedere: fixând începuturile literaturii noastre în anul 1673 (prin Dosoftei) şi oprindu-se la anul 1944 (cu excepţia unui scurt capitol sintetic consacrat perioadei postbelice), ea acoperă doar 271 de ani şi conţine numai 66 de scriitori, analizaţi în capitole de sine stătătoare. Dacă împărţim numărul de pagini la cel al capitolelor, obţinem nişte secvenţe lungi: mai lungi, în destule cazuri, decât cele care le-au fost dedicate scriitorilor respectivi de G. Călinescu, E. Lovinescu sau Nicolae Manolescu, în istoriile lor.

Nu de scurtime, în sensul propriu al termenului,este vorba, prin urmare, ci de exigenţa selecţiei. În acest al doilea volum, ce acoperă interbelicul, sunt analizaţi pe îndelete numai 24 de autori: o sită drastică, prin care „epoca de aur” a literaturii noastre (cum îi spune, cedând clişeului, chiar Mihai Zamfir) este redusă la autorii ei de raftul întâi. Aceia care ne pun în directă legătură cu Europa şi, mai ales, care satisfac exigenţele de lectură ale cititorului începutului de secol XXI.

Căci şi acest volum respectă ceea ce istoricul literar şi-a propus încă de la inaugurarea proiectului: şi anume, să fie o istorie contemporană a literaturii române. Nu o istorie a literaturii contemporane, ci o istorie a literaturii scrisă cu gustul şi cu instrumentele critice ale începutului de mileniu al treilea. Aşadar, nu atât o exigenţă a selecţiei de natură autoritară, cât un criteriu suplu de valorizare, în care codul literar actual să meargă mână-n mână cu o metodă istorico-literară nouă. Căci Scurtă istorie nu este un text de uz didactic (deşi, fireşte, poate fi şi chiar ar fi de dorit să fie utilizată, mai ales în facultăţile de profil): dimpotrivă, îşi asumă mize metodologice şi axiologice apreciabile.

Dacă prima miză, cea metodologică, era evidentă încă din primul volum – putând-o rezuma, pentru uzul discuţiei, la sintagma o istorie stilistică a literaturii române –, miza axiologică este mai bine pusă în evidenţă în acest al doilea volum.

Pe de-o parte, deoarece conţine un corp compact de scriitori de primă mână, clasicii moderni ai interbelicului, a căror superioritate valorică asupra contemporanilor lor e incontestabilă, iar pe de alta, deoarece celelalte elemente ale ecuaţiei (relaţia cu spiritul european, respectiv gustul actual) îi permit istoricului literar să delimiteze şi să departajeze, între multele faţete ale unei epoci atât de bogate şi de diverse.

cum spune adesea Mihai Zamfir (şi nu fără temei), opţiunile istoricului literar nu pot fi judecate în sine. Cu alte cuvinte, criteriile sale, odată enunţate, trebuie luate ca atare, evaluarea critică putând să cerceteze, eventual, numai cât de consecvent sunt ele respectate, iar selecţia trebuie pusă în relaţie cu aceste criterii, nu – cum s-a întâmplat cu istoriile anterioare, în special cu cele ale lui E. Lovinescu, G. Călinescu şi Nicolae Manolescu – cu selecţia altui istoric literar ori, şi mai rău, cu gustul comun. Caveat-ul profesorului Zamfir este menit să descurajeze sterilele discuţii pe tema „de ce scriitorul X şi nu scriitorul Y?” şi, concomitent, să atragă atenţia că, fiind o stabilire de valori, istoria literară nu e numai atât. Instituirea canonului este doar una din mizele istoriei literare: mai mult, ea era importantă în special pentru istoricii mai vechi, de dinainte de configurarea primelor canoane şi, totodată, de primele reflecţii teoretice, în spaţiul românesc, cu privire la istoria literară ca disciplină critică. Astăzi, spre finalul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI, istoria literară este mai mult şi altceva decât era la începutul secolului XX. Ea este, concomitent, un instrument de cugetare cu privire la qualia literaturii şi un tip aparte de proză de idei, în care textele, literaritatea însăşi (cum spunea Barthes), iar nu oamenii, sunt personajele. Sau, potrivit lui Jauss, o provocare a ştiinţei literaturii...

Toate aceste aspecte noi ale istoriografiei literare sunt bine reprezentate în volumul al doilea din Scurtă istorie şi ele justifică, mai mult decât opţiunile nominale ale autorului, subtitlul Panorama alternativă a literaturii române. Alternativa nu se referă la un canon personal, radical diferit de cel convenţional, ci la un alt mod de înfăţişare a evoluţiei istorice a literaturii noastre. Altul, se-nţelege, decât cel din istoriile literare acreditate (E. Lovinescu, G. Călinescu, Nicolae Manolescu). Şi trebuie spus că, în acest al doilea volum al Scurtei istorii, aspectul alternativ se vede încă şi mai bine decât în primul, pentru că întinderea capitolelor este ceva mai mare – ceea ce-i permite autorului să-şi lase libere aptitudinile cunoscute de prozator –, iar raportul dintre extensia cronologică (25 de ani, în calculul lui Mihai Zamfir, care socoteşte anul 1944 drept bornă finală a interbelicului) şi numărul de capitole individuale e favorabil acestora din urmă.

Îmi place foarte mult – şi chiar m-am identificat, ca istoric literar, cu ea – răceala axiologică a profesorului Zamfir. Care ştie ceea ce alţi istorici literari (ca să nu mai vorbim de scriitorii înşişi!) nu ştiu: şi anume, că timpul, pe de-o parte, şi perspectiva universală, pe de cealaltă, sunt necruţătoare, mai ales cu literaturi mijlocii, ca a noastră. Nu avem decât 3-4 poeţi cu adevărat mari într-un secol, şi cam tot atâţia prozatori. De altfel, nici măcar aceşti scriitori mari nu sunt scutiţi de scăderi, literare şi morale, iar interbelicul ne oferă câteva asemenea figuri care, şi în epocă, şi ulterior, ilustrează relativa separare dintre structura operei şi structura existenţei: Arghezi, Sadoveanu, Călinescu...

Astfel, prin sita lui Mihai Zamfir trec numai poeţii Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Alexandru Philippide şi Vasile Voiculescu, alte nume (George Topîrceanu, Ion Vinea, Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu şi Gellu Naum) fiind grupaţi sub titlul, cumva derogatoriu, de Alţi poeţi. Dintre prozatori, rămân doar Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat- Bengescu, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, G. Călinescu (comentat, nu prea favorabil, şi ca istoric literar), în timp ce Max Blecher, Anton Holban şi Mihail Sebastian sunt grupaţi sub aceeaşi formulă, oarecum subalternă, de Alţi prozatori. Din splendida critică interbelică rămân, la Mihai Zamfir, numai E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu, iar din întreaga „generaţie a lui Mircea Eliade”, doar Eliade însuşi.

rigoarea selecţiei nu este suplinită nici de referinţe încrucişate, prin care scriitorii omişi să fie, totuşi, măcar evocaţi, nici de eventuale capitole de legătură, în care să fie înfăţişat mersul ideilor literare, publicistica sau cadrul istoric general. Istoria lui Mihai Zamfir este apăsat estetică şi, deşi nu citează alţi critici, critică, întrucât, asemeni celei a lui Nicolae Manolescu (cu care are unele puncte în comun), include tacit în lectura operei scriitorilor şi receptarea lor.

Spuneam în preambul că Scurtă istorie, deşi nu este scrisă pentru cititorul obişnuit – pentru care sintagma stilistică diacronică nu înseamnă nimic –, poate fi utilizată cu mult folos şi în scopuri didactice. Aceasta, deoarece capitolele individuale, extinse şi concentrate exclusiv asupra scriitorului vizat, conţin subtile lecţii despre ce este şi cum funcţionează literatura. Mai mult chiar decât relectura, din unghi contemporan, a unor scriitori consacraţi ai interbelicului, paginile din acest al doilea volum al istoriei sunt o antrenantă naraţiune despre formele şi metamorfozele ideii de literatură, aşa cum s-a configurat aceasta în epoca de vârf a spiritului românesc. Scurtă istorie realizează şi ea, pe cont propriu, dezideratul călinescian de a fi o calilogie, o convingătoare pedagogie a frumosului literar.

În fine, îmi place mult şi inteligenţa cu care Mihai Zamfir şi-a calibrat discursul, spre a face din Scurtă istorie un text rezistent la schimbarea codurilor şi metodelor de lectură. Sigur, sunt porţiuni discutabile în ea (în special capitolul final, consacrat perioadei postbelice, în care orientarea istoricului este penalizată de lipsa unei experienţe critice de întâmpinare, practicate sistematic), putem avea grile şi ierarhii diferite, însă istoria lui Mihai Zamfir, ca întreg, îşi va păstra relevanţa şi viabilitatea, tocmai datorită clarităţii metodologice, cursivităţii şi talentului narativ şi, nu în ultimul rând, a severităţii selecţiei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara