Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
o istorie apreciată a Basarabiei de Simona Preda

Reeditarea volumului semnat de Ion Nistor, intitulat Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare (Editura Humanitas, 2017) în preajma sărbătoririi Centenarului are, desigur, o semnificaţie cu totul aparte. În primul rând, trebuie menţionat faptul că este cea dintâi sinteză istoriografică referitoare la Basarabia, iar publicarea ei – iniţial în 1923 la Editura Glasul Bucovinei din Cernăuţi – a reprezentat un succes încă de la prima apariţie. Urmată de multe alte ediţii – în perioada comunistă lucrarea a fost inclusă în indexul cenzurii de către autorităţi –, a cunoscut un succes considerabil, culminând cu cele 30 000 de exemplare publicate în anul 1991 de către Editura Cartea Moldovenească din Chişinău. Succesul volumului – dincolo de faptul că este o argumentată lucrare de popularizare – s-a pliat, în primul rând, pe o curiozitate a publicului basarabean pentru acele părţi ale trecutului istoric mai puţin cunoscute. Nu în ultimul rând, acelaşi succes este tributar în bună măsură şi limbajului liber şi direct în care Ion Nistor îşi formulează şi argumentează tezele, stil împrumutat din maniera în care şi-a conceput cursurile pe care le-a susţinut în faţa publicului basarabean, începând cu 1918.

Ion Nistor, istoric, bucovinean la origine, om politic şi una dintre marile personalităţi ale Marii Uniri, a fost unul dintre militanţii pentru drepturile culturale şi naţionale ale românilor bucovineni şi basarabeni şi nu mai puţin unul dintre „ctitorii României întregite” (p. IX, din Introducerea volumului, semnată de Virgil Pâslariuc). Preocupările sale au rămas strâns legate de marile provocări ale epocii. Meritele lui în domeniul academic, lupta pentru drepturile românilor, precum şi aplecarea asupra cauzei naţionale în contextul căreia a încercat să ofere argumente în dezbaterile istorice şi politice ale timpului său, n-au trecut neobservate în ţară.

Volumul Istoria Basarabiei. Scriere de popularizare – documentat cu meticulozitate în Arhiva din Chişinău – este structurat în două părţi şi pune în discuţie cele mai importante evenimente din istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri şi până la „unirea Basarabiei cu Patria-Mamă”. Prima parte prezintă istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru în contextul general al neamului românesc. Trece de la antichitate la etnogeneză, atrage atenţia asupra Chiliei şi Cetăţii Albe în capitolul dedicat formării statelor medievale româneşti şi nu, în ultimul rând, pune un accent deosebit pe regiune în timpul domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Împrejurările în care s-au aşezat tătarii, invaziile căzăceşti, poloneze sau invaziile ruso-turceşti reprezintă subiectul următoarelor subcapitole. Partea a doua a lucrării, cea dedicată ocupaţiei ţariste, numită De la răpire până la dezrobire, este prima sinteză care înglobează istoria Basarabiei în cea general românească. Războiul ruso-turc şi Tratatul de Pace de la Bucureşti din 1812 sunt interpretate nu în cheia unei „eliberări”, aşa cum era obişnuit publicul basarabean, ci ca o anexare a vechii Moldave. Cu argumente riguros documentate, istoricul demonstrează că românii au constituit majoritatea populaţiei acestei provincii pe întreaga durată a secolului al XIX-lea, cu toată politica de colonizare cu elemente alogene promovată de administraţia ţaristă în această perioadă.

În mod special supun atenţiei capitolul al VIII-lea şi ultim al volumului, intitulat „Revoluţia rusească şi Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă”, în care nota distinctivă este reprezentată de deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti în rândurile populaţiei din Basarabia. După Revoluţia din februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Puterile Centrale, în Basarabia au urmat congrese – ale clerului (care cerea în fruntea Bisericii basarabene un mitropolit român, precum şi autonomie politică), ale învăţătorilor (care doresc românizarea învăţământului şi alfabet cu litere latine) şi ale soldaţilor (care militau pentru elaborarea unui proiect de autonomie naţională şi teritorială pentru Basarabia) – toate dorind în mod expres schimbări esenţiale în organizarea Basarabiei. Tot în cursul aceluiaşi an s-a pus baza Partidului Naţional Moldovenesc, iar Vasile Stroescu a fost proclamat preşedinte al acestuia. Punctul principal din programul noului partid – din care mai făceau parte personalităţi ca: Paul Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu – era dobândirea autonomiei politice, administrative, bisericeşti, şcolare şi economice pentru Basarabia românească.

În luna noiembrie 1917 s-a constituit – din reprezentanţii legitimi ai tuturor naţionalităţilor şi confesiunilor – Sfatul Ţării, o adunare al cărei preşedinte a fost ales tânărul deputat basarabean Ion Inculeţ. În contextul prăbuşirii Imperiului Rus, anarhia şi violenţa trupelor ruseşti au determinat Sfatul Ţării să ceară ajutor la 13 ianuarie 1918 armatei române în Basarabia pentru a pune capăt jafului. În ziua de 13 ianuarie Divizia XI Română, sub comanda generalului Broşteanu, a intrat în Chişinău, fiind primită de populaţie cu un entuziasm indescriptibil. „Plângea lumea de bucurie la privirea ostaşului român care (...) îşi făcea intrarea triumfală în capitala Basarabiei, care nu mai văzuse fâlfâind steagurile româneşti din zilele lui Vasile Vodă Lupul.” (p. 305) Bucurânduse de această protecţie, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a declarat independenţa ţării, iar la începutul lunii martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării compusă din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu a venit la Iaşi, având o discuţie cu noul prim-ministru, Alexandru Marghiloman pentru că: „Toţi bunii patrioţi români din Basarabia erau încredinţaţi că singura soluţie a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta decât unirea ei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruşi cu o sută de ani în urmă. Gândul acesta, nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului fiecărui moldovean adevărat, ca ceva moştenit din tată în fiu, fără ca el să-şi fi putut da seama (...). Se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru, şi, îndeosebi ale conducătorilor lor, ideea solidarităţii naţionale şi dorul de a se reîntoarce la sânul patriei-mame, de la care moşii şi strămoşii lor fuseseră răpiţi de vulturul Uralului.” (pp. 306-307)

Dorinţa aceasta s-a dovedit a fi a întregii ţări, astfel că la data de 27 martie/9 aprilie 1918, majoritatea moldovenească din Sfatul Ţării a votat Unirea cu România: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) (...) ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam (...) de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.” (p. 307) – eveniment despre care autorul – el însuşi de faţă – spune că va rămâne „încrestat cu litere de aur în letopiseţele neamului românesc.”

Pierderea celor două provincii (Bucovina şi Basarabia) de care era atât de ataşat, ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist au fost pentru I. Nistor perioade de grele încercări. Memoriile sale din închisoarea de la Sighet stau mărturie în acest sens. Rămâne însă de la acest remarcabil om, reprezentant al generaţiei care a făcut Unirea, şi una dintre cele mai echilibrate volume referitoare la o istorie a Basarabiei. Avem, aşadar, o lucrare de istorie bine structurată, fără complicaţii stilistice inutile, mergând direct la subiect printr-un limbaj uşor arhaizant şi atent.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara