Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O istorie a poeziei de azi: episodul pilot de Ioan Holban

Răzvan Voncu, Poeţi români de azi, I, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015, 180 pag.

Răzvan Voncu dă în Poeţi români de azi, I (Editura Muzeul Literaturii Române, 2015) primul eşantion dintr-o istorie a poeziei noastre contemporane; primul volum e ceea ce se cheamă, în film, un episod pilot, menit să contureze cadrul general – periodizarea, organizarea sumarului, valorizare, „valutare“, cum spune Răzvan Voncu –, dar şi să testeze orizontul de aşteptare al cititorului, critic literar sau /şi elev/ student care vor fi găsit în manuale, în tipare, adesea, osificate, pe Nicolae Labiş şi A.E. Baconsky, Nichita Stănescu şi Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Gellu Naum.

Fiind doar un eşantion „de încercare” rămîne inutil şi cam pricinos a face inventarul autorilor abordaţi, constatînd, cum s-a întîmplat, „lipsuri”, absenţe ori o reevaluare secvenţială; interesează, în primul rînd, criteriile şi judecăţile de valoare şi situare asupra fenomenului care se desfăşoară pe un teren în mişcare, cu un relief ce se schimbă mereu. Răzvan Voncu este foarte limpede: criteriul, „singurul care contează” este punctul de vedere al cititorului de azi „căci un poet este actual în măsura în care creaţia sa mai spune ceva sensibilităţii cititorului de azi”, lectura şi, implicit, repoziţionarea autorilor în istoria literaturii postbelice făcîndu-se „din unghiul sensibilităţii noastre de azi”. Astfel, Răzvan Voncu aduce opera unor poeţi din veacul trecut în actualitate, demersul său e viu, dinamic, în dialog cu cititorul acelei opere pentru că, iată, criticul şi cititorul trebuie să răspundă, împreună, la cîteva întrebări inevitabile; ca în cazul lui Nicolae Labiş, multiplicat, apoi, în economia volumului cu fiecare poet interogat: „Cît anume din creaţia sa a fost poezie adevărată şi cît a fost, citîndu-l pe Eugen Negrici, agitaţie şi propagandă prin poezie? Cît din faima lui Nicolae Labiş s-a datorat recunoaşterii dezinteresate, de către critică şi cititori, a talentului său şi cît adeziunii sale idelogice? Cum îl citim astăzi pe Labiş? Şi, în fond, îl mai citim? Mai este Labiş un poet actual?”.

Pînă a ajunge, însă, la întrebările privind opera fiecărui poet analizat, Răzvan Voncu formulează cîteva judecăţi de valoare şi de situare „globale”, care, nu mă îndoiesc, vor aduna, din partea unora, mirări, interjecţii, critici şi sarcasme on line, din partea altora, mai puţini, poate, adeziuni şi răspunsuri afirmative: „Se pare că, într-adevăr, poezia este partea cea mai solidă şi, în acelaşi timp, mai originală a literaturii noastre; ca atare, ea ne reprezintă cel mai bine în faţa umanităţii. (...) Într-o epocă în care poezia îşi restrînge raza de acţiune, cînd cultura însăşi reculează în faţa informaţiei şi entertainment-ului, noi continuăm să oferim lumii poezie. Să ne bucurăm pentru originalitatea literaturii noastre? Să ne neliniştim din cauza acestui aparent defazaj?”, se întreabă Răzvan Voncu, retoric, fireşte, dar provocator, îndemnînd la meditaţie şi (re)lectură, dincolo de umori, fandoseli şi ifose provinciale. În ceea ce-l priveşte, Răzvan Voncu afirmă net că „departe de a fi «protocronică», literatura noastră este vitală şi originală”, iar argumentele solide ale criticului, în acest prim volum al istoriei sale sînt Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Horia Bădescu, Gellu Naum, Ioan Flora, Ioan Es.Pop. Discutabilă este, însă, periodizarea poeziei, implicit, a literaturii noastre de azi; lirica începe, e adevărat, cu Nicolae Labiş, începutul e în 1948, dar împărţirea în două perioade – Perioada comunistă (1948-1989) şi Perioada democratică (1990-2015) – nu e pertinentă. Anul 1990 nu e important pentru istoria literaturii noastre contemporane, nu este unul de graniţă, nu separă două lumi pentru că, iată, libertatea de expresie dobîndită atunci marchează, în chip decisiv, doar profilul interior al operei, modalităţile, temele, motivele, formele de exprimare şi apariţia unor segmente obturate de cenzura vechiului regim, cum e poezia „sentimentului religios”, de exemplu. Un argument suficient de puternic este „nouăzecismul” ivit din Cenaclul Universitas, care, în 1990, îşi afirma răspicat diferenţa specifică faţă de optzeciştii veniţi din Cenaclul de Luni; cîţiva ani mai tîrziu, nouăzeciştii se repliază, afirmînd, la fel de net, faptul că poezia lor o continuă pe aceea a predecesorilor (fenomenul a fost impecabil analizat, recent, de Gabriela Gheorghişor în Cristian Popescu. Arlechinada tragică). De altfel, Răzvan Voncu însuşi, analizînd opera lui Nichita Stănescu într-un capitol semnificativ intitulat Anii ’60. Resurecţia lirismului. De la neomodernism la postmodernism, ajunge la aceeaşi concluzie: „perioada de după 1989 nu este un moment literar de sine stătător, ci doar o prelungire a unor tendinţe amorsate în deceniul anterior”. Iar argumentele vin, în avalanşă, cu aproape fiecare poet din sumar, cu destinul început în „perioada comunistă” şi continuat în „perioada democratică”, de la Marin Sorescu, Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, Nicolae Prelipceanu, Mircea Dinescu, Vasile Dan, Horia Bădescu, Gellu Naum, la Ioan Flora, Eugen Suciu, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es.Pop, Adrian Alui Gheorghe, Marian Drăghici, Paul Vinicius, Daniel Bănulescu.

Partea care rezistă oricăror discuţ ii/dispute e însuşi fondul sintezei lui Răzvan Voncu, analiza fiecărui autor, în filiaţiile sale, în contextul epocii şi în orizontul revalorizării din perspectiva schimbărilor de paradigmă lirică şi de sensibilitate care vor fi avut loc vreme de aproape şaptezeci de ani, din 1948 pînă în 2015. Substanţial, temeinic, aplicat, foarte strîns argumentat, studiul Nicolae Labiş. Posteritatea dificilă a unui poet afirmat într-o epocă barbară e unul dintre cele mai importante din cîte s-au scris despre „albatrosul ucis” al poeziei noastre de astăzi. Mai întîi, Răzvan Voncu îl scoate pe Labiş, fie şi parţial, din tiparul „poet comunist”, fixat, mai cu seamă, prin manualele şcolare, „valutîndu-l”, cum spune, din unghiul sensibilităţii noastre actuale. În epocă, Labiş era (pînă şi) pentru Mihai Beniuc, „dezgheţul aşteptat”, pentru Geo Bogza, „marele poet al generaţiei”, iar G. Călinescu îl numea „un meteor pe cerul întunecat” al literaturii vremii; şi tot în epocă, însă, propaganda activiştilor culturali a impus o sumă de poeme obscure precum Partidului, Întîlnire cu tractoriştii, Oraţie de nuntă, Comunistului, care au creat imaginea convenţională a „poetului comunist”: Răzvan Voncu scrie, pe bună dreptate, despre nevoia de Labiş a propagandei literare a regimului, cum, la fel, aceasta va avea „nevoie” de A.E. Baconsky pentru a afirma, cu „modelul Steaua”, o iluzorie recuperare a proscrişilor, a lui Lucian Blaga, în primul rînd sau, în anii ’80, de Nichita Stănescu (cu grupajele de poeme din „Luceafărul”) pentru a „negocia” cu tinerii optzecişti „cum trebuie să se scrie poezie”: din confruntarea cu ideologia regimului, notează foarte inspirat criticul, „poetul nu putea ieşi învingător. Chiar dacă nu ar fi plecat dintre noi atît de tînăr, destinul său literar ar fi rămas la fel de problematic. Situaţia lui Labiş, în 1950, are ceva din tragedia greacă: nici el nu-şi poate înăbuşi talentul, care îşi cere imperios dreptul la manifestare, nici epoca în care se produce această afirmare nu este dispusă, de dragul acestui talent, la concesii politice şi culturale. Confruntarea era inevitabilă, iar destinul celui slab (poetul) era şi el dinainte stabilit. Pur şi simplu, Nicolae Labiş este un talent născut prea tîrziu sau prea devreme. În orice caz, într-un moment literar complet nepotrivit”. Numai că, din păcate, ceea ce s-a stabilit în „momentul literar complet nepotrivit” s-a perpetuat, zeci de ani, în manualele şcolare; mă întreb care va fi fost imaginea lui Labiş, fie şi pentru elevul de gimnaziu, dacă acesta ar fi găsit în „cartea de citire”, alături de Moartea căprioarei, un poem precum Rîsul, în loc de Întîlnire cu tractoriştii, 100, o parodie a lui 23 August 1944, în loc de Comunistului, Poezia, în loc de Partidului: ce ar fi fost „poetul comunist” fără „circulaţia restrictivă şi defectuoasă a operei”, cum spune Răzvan Voncu? În orice caz, criticul fixează ferm reperele de unde poate începe „relectura” lui Labiş care cultivă un model poetic apropiat de modernitate, readuce în poezia noastră „modelul Eminescu”, îi frecventează, „pe sub nasul cenzorilor”, pe Ion Pillat, Tudor Arghezi, lirica baladescă a Cercului Literar de la Sibiu, Geo Dumitrescu; în sfîrşit, Labiş este, poate, după Eminescu, „poetul cu cel mai intens sentiment al naturii”, iar filiaţiile liricii sale cu „exerciţiile” lui Nichita Stănescu din Argotice sînt, cu adevărat, spectaculoase. Dacă de la A.E. Baconsky rămîne mai nimic, iar Ion Brad este un „tradiţionalist modern”, Nichita Stănescu. Poezia ca stare de libertate este, ca şi cel despre Labiş, un studiu care interesează în cel mai înalt grad exegeza autorului Necuvintelor; Răzvan Voncu demontează şi studiază atent mecanismul expansiunii imaginii publice a poetului, după ce, între 1960 şi 1970, a fost impus de tinerii critici ai generaţiei ’60 (N. Manolescu, E. Simion), „cu concursul entuziast (şi competent) al publicului”: excepţionale sînt analizele la Argotice (unde criticul îl descoperă pe „primul Nichita”) şi Operele imperfecte, cum, la fel, foarte convingătoare sînt notaţiile despre „colaboraţionismul” poetului: „Nu poate fi ignorată, în contextul contestaţiilor de azi, nici totala sa opacitate la poezia realist-socialistă, opacitate explicabilă biografic (mama poetului era rusoaică albă, fugită cu familia, din Rusia, de frica bolşevismului), sociologic (Nichita primise în casă educaţie micburgheză, cu pian, cu un anumit respect faţă de valorile tradiţionale), dar mai ales prin structura esenţialmente lirică a poetului. Între discursivitatea poemelor epice realist-socialiste şi suavul lirism stănescian nu putea exista niciun fel de afinitate. Refuzul poeziei de agitaţie şi propagandă indică limpede absurditatea acuzaţiei de colaboraţionism; dacă Nichita ar fi vrut să parvină literar, atunci, între ’52-’57, era momentul. El şi-a respectat, însă, convingerile şi a ales libertatea supremă: cea a poeziei adevărate...”.

Judecăţile de valoare şi situare sînt foarte limpezi şi inspirate, în fraze şi formule care se reţin, identificînd, cu precizie, autorii, personalizîndu-i. Marin Sorescu este „scriitorul cu cel mai bun control al strategiilor auctoriale din literatura noastră postbelică”; Ana Blandiana „a întemeiat blagianismul în poezia postbelică”; în lirica lui Gh.Tomozei, „tragicul are frontieră comună cu ludicul”; Dan Laurenţiu este un „postmodernist religios”; Virgil Mazilescu este un „poet esenţial în trecerea de la neomodernismul dominant al generaţiei şaizeci la postmodernismul generaţiei optzeci”; N. Prelipceanu aduce „în peisajul deceniilor ’60-’70 un tip cu totul special de livresc”; Mircea Dinescu scrie în O beţie cu Marx „cel mai plauzibil document al raportului unui mare poet cu monstrul numit Istorie”; Şerban Foarţă dovedeşte faptul că „poetul român, chiar în timpuri vitrege, este capabil să inoveze şi să rămînă, cumva, sincron cu noile curente de pe plan universal”; Horia Bădescu este unul dintre „puţinii autori români de azi care au reuşit să pătrundă pe piaţa literară occidentală în condiţii onorabile”; memorabil, despre Gellu Naum: „Poezia lui Gellu Naum tinde să fie tot mai mult, în ultimii ani, o poezie a după-amiezii. Nonconformismul structural al fostului avangardist exploatează abulia ce însoţeşte această perioadă a zilei, pentru a suspenda în neant lanţurile de determinări logico-sintactice şi pentru a spulbera stările de agregare ale discursului”; insurgenţa lui Ioan Flora e „un act de rebeliune faţă de o întreagă tradiţie a poeziei moderne, lirică prin definiţie, interesată de metaforă şi de stilul înalt”; în Ţeasta lui Eugen Suciu e o „splendidă kenoză lirică”; poezia lui Gabriel Chifu din ultimele cărţi „s-a sublimat, şi-a purificat recuzita şi a adoptat o convingătoare retorică a simplităţii, care rezonează fin cu naturaleţea gîndului poetic”; la „postmodernul şi hiperboreeanul” Liviu Ioan Stoiciu, criticul analizează „despărţirea de optzecism”; foarte frumoasă şi convingătoare analiza felului cum Ioan Pop a devenit Ioan Es.Pop, „cel mai important poet afirmat după 1989” etc.

Într-o altă ordine, nu cred că locul lui Vasile Dan e la capitolul Afirmări tîrzii şi postume, ci în Echivocul deceniu ’70-’80. Aş renegocia pariurile cu „poeţii de mîine”. În sfîrşit, Răzvan Voncu furnizează în Poeţi români de azi, I un model al felului cum trebuie „recuperaţi” poeţii români din Basarabia; Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Arcadie Suceveanu, Călina Trifan, Nicolae Spătaru, Emilian Galaicu-Păun sînt, deocamdată, poeţii pe care Răzvan Voncu îi aduce acasă.

Răzvan Voncu nu ne spune în cîte volume a proiectat istoria poeziei noastre contemporane. Începutul e strălucit. Aşteptăm urmarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara