Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
O carte despre Cameleonea (II) de Gheorghe Grigurcu


Dar marea performanţă a lui Leonte Răutu rămîne decimarea culturii româneşti. Paradigma sa a constituit-o faimosul Andrei Alexandrovici Jdanov, inchizitorul vieţii culturale ruse, cel ce iniţiase în anii imediat postbelici adevărate pogromuri intelectuale, începînd prin a-i anatemiza pe Anna Ahmatova şi Mihail Zoşcenko, în discursul său din 1946 consacrat revistelor Zvezda şi Leningrad. O isterie a denunţurilor, o campanie împotriva "comploturilor" au fost deopotrivă aporturile ideologului sovietic şi ale emulului său de pe malurile Dâmboviţei. Sub egida unei strategii leninist-staliniste de distrugere a "vechii culturi" şi de edificare a uneia noi, orientate de "umanismul" comunist, Leonte Răutu şi-a propus a teroriza umanismul tradiţional din România, de facto marea majoritate a intelectualilor de valoare, anihilîndu-i prin mijloace administrative şi poliţieneşti. Nimic nu se petrecea în planul politicii culturale dintre 1945 şi 1965 fără iniţiativele şi intervenţiile sale. De-a dreptul sau prin intermediul unor acoliţi, Cameleonea a pus la stîlpul infamiei personalităţi precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constantin Brâncuşi, P. P. Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti şi numeroşi alţii. În paralel, marele trăgător de sfori a pus la cale distrugerea instituţiilor culturale ale ţării, lichidarea libertăţii în domeniile literaturii, artelor, sociologiei, psihologiei, nu o dată prin măsuri de înlăturare fizică a celor socotiţi adversari, adică a personalităţilor ce refuzau sumisiunea ideologică. În calitate de şef al Direcţiei de propagandă şi cultură dispunea de o putere ce-i îngăduia toate abuzurile. Sub aparenţele unui subaltern care se mulţumeşte a executa ordinele căpeteniei supreme, era "antrenorul intelectual" al lui Gheorghiu-Dej şi, ulterior, în bună măsură al lui Nicolae Ceauşescu. Oare Dej ar fi aflat de romanul Scrinul negru al lui G. Călinescu fără "informarea" tendenţioasă a lui Cameleonea? Pentru a înfricoşa intelectualitatea pe care n-a izbutit a o sateliza, a recurs la aplicarea unor măsuri dure, suflînd la urechea cîrmuitorului "argumente" în favoarea prigonirii acesteia. În penumbrele biroului "cîrmaciului", rolul său nefast era decisiv. Desemnarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt drept obiectiv al Securităţii şi osîndirea componenţilor săi la ani grei de temniţă, "demascarea" grupului Miliţa Petraşcu-Mihail Andricu- Dora Massini-Marius Nasta, campaniile împotriva lui Lucian Blaga, cazul Jar, persecutarea intelectualilor maghiari, inclusiv a celor de orientare marxistă dar nu şi stalinistă precum Gaal Gabor, excluderile şi sancţionările unor membri ai Uniunii Scriitorilor şi nu în ultimul rînd stigmatizarea lui Arghezi ("Pe Tudor Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desfiinţat") alcătuiesc palmaresul sinistru al lui Leonte Răutu din "obsedantul deceniu" (în realitate o perioadă considerabil mai lungă decît sintagma meschin rezumativă a lui Marin Preda). În locul intelighenţiei autentice date brutal la o parte, Cameleonea înţelege a promova un set de diletanţi şi de impostori, cu unicul merit al acceptării ecusonului comunist.

Iată cîteva din numele lor: Mihail Roller, Matei Socor, Nicolae Goldberger, Ofelia Manole, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Gheorghe Gonda, Nestor Ignat, Florenţa Rusu, Vasile Dinu, Petre Drăgoescu, Elena Beşcu. În fruntea scriitorimii a fost instalat Mihai Beniuc, numit de Miron Radu Paraschivescu "micul tiran de la Uniunea Scriitorilor" pe post de Fadeev, la conducerea compozitorilor, Ion Dumitrescu, iar la Uniunea Artiştilor Plastici, Constantin Baraschi, inşi foarte obedienţi (sculptorul Baraschi a executat statuia dictatorului sovietic), în sfera filosofiei a fost ales C.I.Gulian, care, după ce fusese "scuturat" într-un discurs al lui Leonte Răutu, s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a "demolat" pe Titu Maiorescu şi pe E.Lovinescu, secondat de-o echipă de politruci de serviciu între care se aflau Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Nicolae Tertulian, Mihai Gafiţa, Nestor Ignat. Unii dintre ei au avut parte de-o "altă evoluţie", N.Tertulian manifestîndu-se ca un neomarxist lukacsian, iar Paul Georgescu, devenind unul din "iconoclaştii de la extrema stîngă", în a cărui optică "N.Ceauşescu era Neo-Căpitanul şi care bănuiesc că şi-ar fi dorit să avem în fruntea ţării un Neo-Comandante de tip Marcos de la zapatişti", după cum se rosteşte Vladimir Tismăneanu. Sîngele apă nu se face! Pitoresc într-un fel apare profilul unui "pui" produs în incubatorul lui Cameleonea şi anume N.Moraru. Toate defectele genitorului se transmit acestui descendent caracteristic, care, în 1948, a fost aşezat într-o funcţie însemnată, de secretar general la Ministerul Artelor şi Informaţiilor. Protejat de cuplul (vremelnic) Chişinevschi-Răutu, acesta s-a văzut utilizat, aidoma lui Traian Şelmaru la Uniunea Scriitorilor, pentru a trasa unele linii directoare riscante, de pildă crearea cultului lui Eminescu ca "poet proletar", dar şi ca "ţap ispăşitor", bun pentru a fi învinovăţit la nevoie de "erori" ce nu erau exclusiv ale sale. Iată o fişă a acestui personaj de manevră din volumul de care ne ocupăm: "Nicolae Moraru - născut Iuli Shafran (Iulea Şafran) - , ilegalist de origine evreu basarabean, a fost deţinut vreme de zece ani la Doftana şi în alte închisori. Incult, orgolios şi vindicativ, a fost unul dintre aghiotanţii lui Leonte Răutu după 1945. A condus sindicatul oamenilor de artă, USASZ, a făcut parte din colegiul de redacţie al Scînteii, a fost redactor şef la Flacăra, Viaţa românească etc. Profesor de estetică la Institutul ŤN.Grigorescuť, era renumit pentru opacitate, obtuzitate şi infinit dogmatism. Pe seama lui au circulat nenumărate glume, savurate, se pare, chiar de cinicul Leonte Răutu. Marginalizat după 1954, a fost vreme de decenii directorul Publicaţiilor pentru străinătate, unde apărea, între altele, lunarul Narodnaia Rumînia, persiflat în epocă drept Morarnaia Rumînia. (...) Oportunismul lui N.Moraru devenise proverbial. După ce fusese flagelul rusificării culturii române, în anii 1970 îşi informa colaboratorii despre linia de conduită a României în relaţiile cu URSS: "Noi nu ne placănim în faţa nimănui!".

Spre a înţelege mai exact rolul de "gropar al culturii româneşti" pe care l-a jucat Leonte Răutu e necesar să ne oprim asupra principalului său op teoretic care este textul intitulat Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, publicat în revista Lupta de clasă (nr.4, octombrie 1949) şi apoi independent, sub formă de broşură, în acelaşi an. Tendinţa sa cardinală este cea a unui procustian "spirit de partid, deoarece "numai în măsura în care sîntem fideli spiritului de partid, activitatea noastră ştiinţifică poate contribui atît la o justă explicare a lumii, cît şi la schimbarea ei". Cît priveşte literatura, aceasta, potrivit unui citat din Lenin, "trebuie să devină o parte integrantă a cauzei generale a proletariatului". Comentariul lui Cameleonea este că "noţiunii de libertate trebuie să i se dea un caracter nou, în sensul eliberării literaturii de sub influenţa capitalismului". Deoarece "alianţa sacră a capitaliştilor din toate ţările, deasupra intereselor patriei, pentru a lupta împotriva celor ce muncesc", ar fi "adevăratul conţinut al cosmopolitismului burghez", toţi autorii indezirabili din punctul de vedere al propagandei comuniste sunt taxaţi drept cosmopoliţi. Adică lipsiţi de dreptul de expresie, excluşi din biblioteci şi din programele de învăţămînt, deveniţi un soi de cadavre vii dacă mai trăiesc. Cu adaosul că şi cei care-i citesc pot fi penalizaţi grav, chiar cu condamnarea la închisoare, pentru deţinerea sau răspîndirea de "cărţi interzise". Vînătoarea de vrăjitoare căpăta o anvergură fără precedent. Să nu uităm că frazele lui Leonte Răutu nu erau simple opinii, ci forme de legiferare a materiei literare şi a legăturii sale cu societatea, prevederi a căror încălcare era prohibită, sub ameninţarea celor mai grele sancţiuni. Enormităţilor nu li se putea da nici cea mai palidă replică. Iată cîteva mostre ce ne pot înfiora retrospectiv: "Curentul gîndirist a îndeplinit cu conştiinciozitate Ťcomanda socialăť a hitleriştilor de a lucra la dezarmarea naţională a poporului român în vederea transformării lui întîi în furnizor de carne de tun, iar mai apoi într-una din naţiunile sclave ale imperiului mondial visat de Ťsupraoameniiť hitlerişti". Sau: "Aceloraşi scopuri le-au servit şi teoriile unui alt filosof burghez, la modă în anii dinaintea celui de al doilea război mondial: Lucian Blaga. În publicistica noastră s-a mai scris despre fondul real al teoriilor sale, care ascund putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul naţional. (...) Această teorie a contribuit şi ea la pregătirea atmosferei politice şi morale propice pentru înscăunarea dictaturii fasciste, pentru transformarea României într-un satelit al Germaniei hitleriste şi împingerea poporului român în dezastruosul şi criminalul război antisovietic. Teoria lui Blaga, în fond, reprezintă o calomnie cosmopolită la adresa poporului român. Eroul fatalist al ŤMioriţeiť este proclamat de această Ťteorieť drept purtător al specificului naţional. Noi cunoaştem alţi purtători ai acestui specific: pe eroii baladelor haiduceşti, pe Horea şi Tudor, pe Bălcescu şi Bolliac, pe ţăranii de la 1907 şi pe luptătorii ceferişti din 1933, pe Ştefan Gheorghiu şi Ilie Pintilie, pe eroii Doftanei şi pe cei ai războiului antihitlerist". Sau: "Unul din protagoniştii ştiinţei istorice burgheze, hitleristul Gheorghe Brătianu, a emis chiar o teorie care avea menirea să justifice cosmopolitismul în ştiinţa istoriei: Ťîntrucît intrăm în era atomică - a declarat el în 1947 -, trebuie să dăm atenţie istoriei universaleť". Sau: "Repre­zentant al intereselor politice şi culturale ale burgheziei şi moşierimii româneşti, Maiorescu declară patriotismul prohibit în literatură şi artă! Pe cărarea bătătorită de Maiorescu au mers şi ceilalţi exponenţi ai criticii literare reacţionare. În această privinţă sunt semnificative caracteristicile pe care aceştia le dau poeţilor români. Astfel, pentru Vl.Străinul (sic!), Macedonski este un ŤD Annunzio fără Fiumeť, pentru Ş.Cioculescu însuşi Eminescu nu este decît Ťun produs tardiv al romantismului germanť". Aprecieri culpabil "cosmopolite", ce, în vederile lui Leonte Răutu, n-ar putea trezi nici un "alt sentiment în afară de dezgust şi indignare". Nu e uitat nici G.Călinescu, în pofida compromisurilor sale amintite doar în treacăt drept o "activitate democratică", "bine cunoscută" (dar se vede că nu şi bine apreciată!): "Însăşi opera Acad. Călinescu dezminte părerile sale despre imparţialitatea criticii literare. D-sa a scris, între altele, un impunător volum în '41 despre istoria literaturii româneşti. În această carte, unde s-a găsit loc pentru figuri foarte puţin marcante ca Laerţiu Grama, I. Valerian, I.M. Raşcu, sau pentru oameni ca N. Crainic şi Radu Gyr, este cu desăvîrşire omis poetul revoluţionar Al. Toma, numele lui Ion Păun-Pincio este abia pomenit într-o vastă listă bibliografică, iar poetul proletar Neculuţă lipseşte pînă şi din voluminosul ŤIndice alfabetic de scriitori, artişti români şi străini nominali şi subînţeleşi în operele citate etc.ť. Despre Gherea, Acad. Călinescu a scris că Ťvinať lui a fost că n-a putut să conceapă Ťgratuitatea arteiť. În acest fel, d-sa îi reproşa lui Gherea tocmai ceea ce-l ridica pe acesta deasupra tuturor criticilor literari din vremea lui (...) În felul acesta, Acad. Călinescu ca teoretician al literaturii vine în contradicţie cu propriile sale concepţii de militant pe tărîmul progresului social". O latură trist-amuzantă a peroraţiei în chestiune este cea a asimilării cosmopolitismului cu "un canal de pătrundere a influenţei imperialismului anglo-american", soluţia fiind nu alta decît "studierea tezaurului ştiinţific sovietic şi popularizarea cît mai largă a ştiinţei sovietice". Deoarece - curat anticosmopolitism! - "nouă nu ne este indiferent dacă prioritatea cutărei sau cutărei descoperiri ştiinţifice o are o ţară imperialistă sau Patria Socialismului, reazimul principal al frontului socialismului, democraţiei şi păcii - Uniunea Sovietică". Concluzia e triumfalist-imperativă, aidoma unui brand al epocii: "Trebuie să învăţăm de la marele Lenin, de la marele Stalin de a fi exigenţi faţă de noi înşine, de a fi intransigenţi faţă de orice abatere de la învăţătura marxist-leninistă, faţă de orice deformare a nemuritoarei teorii a lui Marx, Engels, Lenin, Stalin".