Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O altfel de poezie politică de Luminiţa Corneanu

Miruna Vlada a debutat în urmă cu 10 ani cu volumul Poeme extrauterine (Ed. Paralela 45), marcat, după chiar declaraţia poetei, de modelul liric al Angelei Marinescu. Încadrată repede la „pornografi”, autoarea a continuat cu un volum de poeme intens erotice, intitulat Pauza dintre vene (Cartea Românească, 2007), în care nu se dezicea de stilul primului volum.
Bosnia. Partaj se aşază cumva în siajul celor două cărţi anterioare, rupând însă în mod radical cu ele, în acelaşi timp, oricât de contradictoriu ar suna asta. Faţă de volumele de dinainte, avem de-a face cu o evidentă maturizare poetică, atât tematic, cât şi stilistic, lucru cu totul firesc, de vreme ce la momentul debutului Miruna Vlada avea 18 ani. Mai mult decât atât chiar, sensul şi misiunea poeziei sunt în mod cert văzute altfel de poetă. Marcată vizibil de experienţa sa extraliterară, de specialist în relaţii internaţionale cu focalizare pe problema Bosnia-Herţegovina, bună cunoscătoare, din teren, a chestiunii bosniace, autoarea reuşeşte să facă din poezie, în acest volum, tribună şi armă, fără ca vreo clipă substanţa lirică să fie periclitată.
Întocmai ca şi titlul, volumul are o structură bipartită. Prima se intitulează Bosnia bin ich (Bosnia sunt eu), cu subtitlul Patria mea mâncată de molii, iar cea de-a doua, Partaj, mon amour. În feluri opuse, focalizând când aproape, când departe, poemele vorbesc despre tragedia unei ţări sfâşiate de război – spusă îndeosebi de femeile care ele însele au sfârşit războiul sfâşiate – şi despre drama destrămării unui cuplu, trăită paroxistic, ca un război. Modalităţile poetice la care recurge Miruna Vlada în cele două secţiuni sunt radical diferite. Poemele din prima parte sunt epice, aproape integral scrise în limbaj denotativ, cu, ici-acolo, câte o comparaţie („în plânsul nostru cineva/ parcă decojeşte o portocală”) sau o metaforă in praesentia („sunt o casă îmbrăcată în iederă”). După câteva poeme iniţiale cu rol introductiv („partajul e un război de destrămare./ al fostei Iugoslavii şi al fostei femei din mine”), „povestea” Bosniei este lăsată, spre a fi spusă, femeilor bosniace. Titlurile sunt numele acestora (Masha, Amira, Hatidza, Bjanka, Senada, Tatjana etc.), iar poemele, care încep şi se termină cu ghilimele, au aerul unor mărturii pe care le simţi făcute cu vocea joasă şi cu ochii stinşi. Iată câteva fragmente din acestea. Masha: „«e ceva porno în toată treaba asta./ e ca o afacere cu lacrimi şi sânge./ pe bune, mi se pare oribil să vorbesc despre asta/ ce să spun?/ că s-a dus dracului totul?»”. Hatidza: „«aştept frica de lângă mine să vină/ să vorbească în locul meu la tribunal/ să mai amânăm încă puţin/ sentinţele sunt indescifrabile/ e ca un vis pe care nu mi-l mai amintesc». Jacqueline: „«aici nu te plictiseşti niciodată/ păi cu atâtea drame/ aici ai mereu ceva de plâns/ sau ceva de batjocorit»”.
Partea a doua mizează, dimpotrivă, pe expresie lirică, pe discurs la persoana întâi adresat, pe confesiv: „am băut până când ai încetat/ să mai fii real./ am crezut uneori că nici nu exişti, că poate octavian e doar o plăsmuire a minţii mele bolnave”. Este, aici, un doliu de altă natură decât cel al femeilor văduve, violate, tunse, bătute, izgonite din casă care populează partea I a volumului. Adesea, poeta renunţă la directeţea adresării în favoarea sugestiei: „când negrul se aşază pe negru/ chipul văduvei se descreţeşte/ brusc apare chipul ei de porţelan/ din ziua logodnei/ cu regrete mici, timide/ luminiscente/ la colţul gurii/ cu volănaşe/ unde negrul îşi întâlneşte dublul/ negrul trece prin corneele văduvei/ până în câmpia cu splendori/ până în franjurata auroră boreală (…)”.
Dacă poemele din Bosnia bin ich izbesc prin multitudinea faţetelor tragediei, cele din Partaj, mon amour alcătuiesc un solilocviu tânguitor ce marchează o ruptură definitivă, cea cu, ne spune undeva poeta, „fosta femeie din mine”. Dar valoarea volumului e mai mare decât valoarea însumată a fiecăreia din aceste părţi.
În primul rând, este de salutat curajul Mirunei Vlada de a aborda o poezie a realului atât de frontal şi de curajos. În poezia care se scrie la noi de congenerii ei, privirea poetică e îndreptată exclusiv în interior (excepţie face Claudiu Komartin, dar cu el nu se face primăvară), lucru oarecum ciudat, având în vedere că literatura română recentă are totuşi o tradiţie a poeziei angajate, care a făcut ca numeroşi autori să fie interzişi înainte de ‘89. O surpriză a fost pentru mine cu un an în urmă lectura organizată de acelaşi Claudiu Komartin cu titlul „Poeţii citesc pentru Roşia Montană”, însă acolo, cu 3-4 excepţii, o spun cu regret, valoarea poeziilor citite se afla sub valoarea gestului. Am luat-o atunci drept ceva de circumstanţă şi fără urmări, dar iată că se pare că asistăm la o maturizare a unei generaţii de poeţi care debutase la începutul anilor 2000 la vârste fragede. Radu Vancu sintetizează în textul de pe coperta a patra a cărţii: „Important mi se pare că, printr-o astfel de înţelegere a poeziei ca empatie pentru marginalii distruşi de Istorie, Miruna Vlada reabilitează, în sfârsit, la noi conceptul de poezie politică”.
În al doilea rând, este vorba de chiar felul în care autoarea reuşeşte să facă acest volum construit din părţi atât de diferite să stea laolaltă, prin trimiteri şi aluzii, şi mai ales prin imaginea războiului, care în Bosnia bin ich este una mai curând realistă, iar în Partaj, mon amour devine metaforă. Cum se produce această întreţesere de fire nevăzute care fac din două părţi opuse un întreg, ei bine, aici e poezia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara