Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
între lumi. despre scrisul lui Elif Shafak de Simona Preda

un carnet turcoaz, cusut de mână, cu paiete şi cu un mozaic cu oglinzi pe copertă, devine într-o seară un suport al gândurilor, al îndoielii. Iată şi prima însemnare: „Cred că Dumnezeu are multe piese şi multe culori. Pot construi un Dumnezeu paşnic şi iubitor. Sau unul mânios şi răzbunător. Sau nimic. Dumnezeu e un joc de Lego. “ – şi, odată cu aceasta, Peri, „o fetiţă neobişnuit de sensibilă şi de introvertită“, personajul principal din romanul Cele trei fiice ale Evei (Polirom, 2017) semnat de Elif Shafak, devine preocupată de căutarea lui Dumnezeu. În tot şi, mai ales peste tot şi în toate formele sale pentru că, „deşi adesea greu de mulţumit şi grozav de năzuros, Dumnezeu nu era deloc rănit“ şi permitea multă suferinţă pentru suflete. De ce oare? – se autochestionează fetiţa (şi, pe parcursul curgerii romanului, tânăra). Blocată între lumi, între suspiciune şi certitudine, între reticenţă şi credinţă, între revoltă şi acceptare, între lumea musulmană şi Occident, între ea şi ceilalţi – Peri se situează cu această pendulare între limitele posibile ale atitudinii faţă de sacru şi alteritate şi evoluează în roman ca personaj al căutării, al întoarcerii, ba chiar registrele stărilor sale ţin de acest prefix iterativ (re): recuperează, reaminteşte, recompune, rememorează, reia, revede, reînnoadă, restabileşte. În toată această confruntare cu diversitatea, ea rămâne însă ceea ce s-a născut – o musulmană. Priveşte şi se interoghează asupra ofertei exterioare cu ochii unei turcoaice. Aşadar, scriitoarea ne propune şi de această dată un roman activ, viu, dens, provocator, care se construieşte pornind de la una dintre paradigmele şi reţetele vizibile în scrisul său – ideea cercului.

Elif Shafak a reuşit în câţiva ani să se fixeze într-o zonă stabilă din literatura turcă şi chiar din literatura din afara spaţiului musulman. Ingredientele succesului său conţin în doze rezonabile atât talent, studii elaborate în domeniul umanist (un doctorat în studii politice), abilităţi de comunicare, pasiunea pentru ficţiune ca mijloc de evadare, o strategie editorială şi nu în ultimul rând apetenţa pentru anumite subiecte cu deschidere certă către viziuni ce ţin, spre exemplu, de binomul la modă „globalism-localism“. Este, aşa cum am menţionat, o scriitoare care utilizează un reţetar şi care cunoaşte în primul rând dozajul şi influenţa pe care trebuie să le administreze în raport cu cititorii, cu critica (în cele cincisprezece cărţi publicate până acum se arată interesată de experiment şi avangardă deşi, aşa cum afirma într-un interviu, aşteptările colegilor occidentali presupuneau ca o scriitoare turcoaică să se preocupe exclusiv despre poveştile specifice şi amare ale femeilor musulmane), cu publicul şi nu în ultimul rând cu mass-media (pentru că Elif Shafak este unul dintre cei mai cunoscuţi lectori, invitaţi de multe ori să susţină discursuri de genul celor care au loc în cadrul unor proiecte precum TED Global). Prin urmare, nu putem vorbi despre scrisul său fără a neglija şi acest aspect al implicării şi militantismului (deloc de minimalizat este faptul că este membră fondatoare a Consiliului European pentru Afaceri Externe şi Relaţii Internaţionale) de care a dat dovadă în ultimii ani şi care, până la urmă, au devenit un instrument şi, de ce nu, un suport logistic al carierei sale şi al manierei în care livrează ficţiunea (o anumită ficţiune, generată de anumite teme) către p u b l i c . Implicată în m u l t e proiecte de f a c t u r ă feministă, provocatoare şi adesea incomodă prin tematica pe care o abordează (fireşte, o întrebare posibilă este în ce măsură subiectele despre care scrie – femei, feminism, i u b i r e , Dumnezeu, depăşirea condiţiei, egalitatea de şanse, violenţa, hărţuirea sexuală, detenţia, terorismul, tensiunea dintre credincioşi şi necredincioşi, prăpastia dintre bogaţi şi săraci etc nu sunt ele însele, prin natura lor, de interes imediat), Elif Shafak este o voce distinctă şi deloc discretă. Ca scriitoare, pendulează între Est şi Vest – Istanbul şi Londra, scrie în engleză şi turcă, este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane şi cu fiecare intervenţie publică trage un semnal împotriva izolării şi a autoritarismului, specificând faptul că atunci când acesta se inserează în societăţi, femeile au doar de pierdut. Ideea în sine a izolării ţine de această teorie a cercurilor care mi se pare originală şi perfect aplicabilă scrisului ei – posibilitatea (şi necesitatea) depăşirii ghetourilor culturale ca provocare în înţelegerea şi acceptarea diversităţii. Ca să mergi mai departe, către toleranţă, este nevoie de depăşirea unui loc sau a altuia, de cunoaştere, de trecerea unei frontiere imaginare pe care o presupune enclavizarea. Shafak susţine această teorie într-una dintre transmisiunile live : „La fel este şi ficţiunea mea, cum şi cercurile create de un compas, un picior stă înfipt adânc în Istanbul, celălalt creează cercuri, conectându-se la diverse culturi“ – iar ideea cercurilor, ca posibilă paradigmă care îi conferă un soi de unicitate, poate fi urmărită în contextul romanelor ei.

comparativ cu Cele 40 de legi ale iubirii – în care face proba unei virtuozităţi stilistice şi a unei subtilităţi rafinate, în volumul prezent scriitoarea lasă prim-planul nu ideii de iubire şi a manierei în care poţi specula în jurul ei, ci vocii femeilor, chestiunilor legate de alegeri, asumări şi nu în ultimul rând societăţii care le împarte pur şi simplu pe acestea din urmă prin co-participaţie, prin contaminare cu ideea de supunere (faţă de Dumnezeu, faţă de restul şi de familie) în măsura în care îşi minimalizează (sau nu) dorinţele şi personalitatea: cele care îşi spun punctul de vedere, care şi-l pot spune (şi fie suportă consecinţele şi eventualul blam al unei părţi, fie sunt excluse) şi, fireşte, cele care respectând dogmele, se lasă dominate (există şi o analiză legată de frustrări şi acceptare).

Naraţiunea debutează frust şi se construieşte fără prea multe subtilităţi de la prima pagină – personajul principal, Peri, este expusă unui jaf şi unei tentative de viol, moment în care redescoperă o fotografie de demult. Restul romanului este o călătorie în trecut în viaţa sa (ocazie cu care autoarea explorează oamenii şi amintirile din fotografie) şi înainte – Peri este invitată în seara jafului la un dineu. Ea era „o soţie, o mamă, o gospodină, o cetăţeană, şi o musulmană modernă minunată“ care are o maşină a ei, un „Range Rover într-o nuanţă de albastru“ şi bea „latte degresat“ – şi, cu toate acestea, într-o zi se trezeşte „holbându-se la golul din sufletul ei“. Acţiunea debutează pe două planuri- prezent (Istanbul, 2016) şi trecut (Istanbul, anii 1980, Oxford, anii 1990), iar această ambivalenţă, această dedublare (de a fi în acelaşi timp şi înăuntru şi în afară) se pare că a fost o permanenţă în viaţa lui Peri. De fapt, îmbinarea acestor două registre devine trăsătura stilistică a acestui roman, matricea lui tehnică. Personajul principal evoluează încă de la debut într-un clivaj familial, iar „gândul că trebuia să facă o alegere, o dată pentru totdeauna, între evlavia sfidătoare a mamei şi materialismul sfidător al tatălui o paraliza“. Reacţia personajului devine într-un fel o intrigă secundă care presupune posibilitatea rememorării, întrucât – „Fără să ştie nimeni, îşi înăbuşise focul lăuntric, prefăcându-l în cenuşă.“

există un ritm alert al cărţii, care ţine cititorul conectat, un întreg construit din plusuri şi minusuri regizat însă ingenios: pasaje care respiră o anumită apatie cum ar fi detalii despre originalitatea articolelor vestimentare, mărcile de maşini sau de băuturi care sufocă pe alocuri firul discursiv cu nişte amănunte fără de care nu te simţi în nici un fel sărăcit. Pe de altă parte, dialogul şi speculaţia în jurul problemelor legate de Dumnezeu şi implicare atinge adesea registre înalte şi se remarcă în roman patru personaje faţă de care Peri are un feedback special – tatăl său (un fel de oglindă a interogaţiilor lui Peri şi care, ca personaj, pare construit cu acribia unui ceasornicar) şi cunoştinţele de la Oxford – respectiv Shirin (o iraniană, prototipul păcătoasei, un personaj schiţat ca un crochiu, din tuşe incisive), Mona (o egipteancă, credincioasa) şi profesorul Azur, un bărbat misterios şi persuasiv, care deşi într-o primă fază se conturează ca a fi o soluţie şi o ieşire – devine în cele de urmă o problemă cu repercusiuni pe termen lung şi care presupune revenire, confruntare, încercare de rezolvare. Există în roman un reuşit portret al Istanbulului; de fapt, oraşul pare a fi chiar un personaj în sine – unul generos şi capricios în acelaşi timp, unul cu care nu poţi negocia şi cu siguranţă că acest accent nu este întâmplător, cu atât mai mult cu cât el reprezintă acel punct fix al piciorului compasului capabil să traseze cercuri, reperul, stabilitatea faţă de care personajul se îndepărtează în preocuparea sa de a cunoaşte, de a lărgi limita.

Din perspectivă stilistică, există câteva episoade din roman caracterizate fie de o muzicalitate aparte (apariţia djinului din vise, însemnările din carnetul turcoaz) sau dimpotrivă, de o forţă de penetrare emoţională rar întâlnită în literatura contemporană (tortura fratelui din timpul detenţiei, ritualul de exorcizare, noaptea nunţii pentru cumnata sa) care converg către ideea că Elif Shafak este în primul rând o bună povestitoare. Îi face plăcere să redea, să compună, însă, cu toate acestea, ea nu îşi propune rezolvarea problemelor, ci semnalarea lor în primul rând şi uneori confruntarea personajelor cu aceste probleme. Cartea este în acelaşi timp o provocare (ideea cercurilor şi a depăşirii ghetourilor culturale) şi o întrebare (a raportării la divinitate) – care rămân totuşi deschise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara