Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nocturnele lui Valeriu Gonceariuc de Nichita Danilov

Când se întâmplă să-mi iasă în cale, cu şapca în carouri trasă pe frunte şi barba de înţelept confucian la ora ceaiului, pictorul Valeriu Gonceariuc, mă simt cuprins de o stare ambiguă. Pe de o parte aş vrea să mă apropii de el şi să-i strâng cu căldură mâna, pe de alta, nu ştiu de ce, dau să mă fac nevăzut după primul colţ. Când după câţiva paşi ne ciocnim aproape nas în nas, ne oprim în loc şi tresărim. Ochii pictorului se destind abordând o expresie blândă, faţa i se deschide într-un zâmbet molcom, iar mâinile dau să se ridice şi să-mi strângă mâna, dar la jumătatea drumului stau o clipă în cumpănă, într-o poziţie meditativă, apoi se lasă cu tristeţe-n jos.
Există o linie de simetrie între noi doi. E ca şi cum ne-am reflecta într-o apă tulbure şi adâncă, încercând să ne ghicim starea lăuntrică. Dacă am încerca să definesc această relaţie folosind terminologia matematică, atunci aş putea spune că ne aflăm într-o corespondenţă biunivocă unul faţă de celălalt, în sensul că între mulţimea sentimentelor (poate şi a gândurilor) ce ne definesc par să existe legături atât de strânse, încât întâlnirea dintre noi devine redundantă...
Nimic nu se încheagă iniţial. În afară de zâmbetele care se lărgesc la mijlocul bărbilor noastre, totul pare contrafăcut.
Stând faţă-n faţă, ne mişcăm caraghioşi, ca nişte marionete, trase de un nevăzut meşter păpuşar. Întâlnindu-ne, ne oprim în loc, privim cu uimire unul la celălalt, zâmbim stingheri, cu subînţelesuri, nu scoatem mult timp nici un cuvânt şi nici nu depunem vreun efort ca să ieşim din încurcătura în care am intrat.
„Bună ziua, ce mai faceţi?” exclamă în cele din urmă pictorul.
„Bună ziua, îi răspund. Bine, mulţumesc, dar dumneavoastră?”
„Mulţumesc şi eu”, zice pictorul.
„Mergeţi acasă sau la atelier?” îl chestionez.
„Mai întâi acasă, apoi şi la atelier.”
„Aţi făcut cumpărături!?”
„Da, am făcut şi cumpărături…”
„Şi altceva?”
„Am făcut şi o plimbare”, mă informează dumnealui.
„Dar ce mai pictaţi?” îl întreb după câteva clipe de gândire…
„Pictez”, zice el. Şi apoi adaugă: „Din când în când.”
„Şi când nu pictaţi ce faceţi?”
„Cuget”, zice el.
„Şi la ce cugetaţi?”
„Nu ştiu la ce cuget, dar totuşi cuget”, răspunde pictorul, după care adaugă:
Cam la asta se rezumă dialogurile noastre dacă ne întâlnim pe stradă. Ele constituie, de fapt, un preambul pentru monologurile ce se derulează în interiorul nostru după ce ne despărţim..
În anii tinereţii noastre, frecventam boema de la „Corso” amândoi eram mai expansivi. Priveliştea salciei pletoase aplecate peste halbele de bere ale confraţilor ne dezlega limbile şi inimile.
Dacă întrevederile pe stradă sunt supuse capriciilor hazardului, de aici şi nota de nefirească stinghereală, întâlnirile din atelier sunt mai calde, iar dialogul mult mai natural. Să fie vorba de agorafobie specială, manifestată, în cazul nostru, într-o formă paroxistică, având drept punct nevralgic teama de mulţimi şi locuri publice, dar şi teama de-a rămâne singur cu propria-ţi persoană?! De ce cu propria persoană? Pentru că, mi-e destul de greu să vă explic, dar atunci când îl întâlnesc pe Valeriu Gonceariuc, am sentimentul straniu că mă întâlnesc cu mine însumi. La prima vedere, pictorul seamănă cu un copil bătrân. E ceva necopt în el şi e ceva necopt şi-n mine. De aici izvorăşte, probabil, şi teama de care am vorbit.
I-am vizitat adeseori atelierul şi înainte, şi după ’89. Dar mai ales înainte. Am participat şi la câte o agapă organizată ad-hoc de către confraţi, mai întâi la „Corso” (pe atunci un loc mirific al boemei ieşene), şi se sfârşea mult după miezul nopţii, în atelierele situate în vecinătatea cârciumii sau în cele situate pe strada Armeană, unde se dădeau ultimele verdicte în materie de geniu, după care urma stingerea. Întotdeauna găseai acolo un puhoi de lume. Şi scriitori, şi actori, şi tot felul de boemi. Cum după ’89, agapele s-au cam rărit.
Vizitându-i atelierul, i-am contemplat tablourile, căutând să pătrund în interiorul lor şi să le decriptez mesajul... Gândul m-a dus la Heronymus Bosch. La un Bosch trecut printr-o sită postmodernă, unde sensul parabolelor nu mai e atât de limpede ca în pictura precursorilor. Privindu-i tablourile risipite pe podea sau agăţate pe pereţi, am trăit o senzaţie ciudată. Pictura lui Valeriu Gonceariuc seamă nă cu un peisaj subacvatic. E ca şi cum ai înota pe fundul unei bălţi năpădite de multă vegetaţie, încercând să surprinzi cu ochiul prin apa verzuie, grea, tulbure, plantele şi animalele fantastice ce-şi fac simţită prezenţa în jur. Sau e ca şi cum te-ai scufunda în interiorul propriului subconştient, coborând în timp până la adâncimi nebănuite, când percepeai lumea prin intermediul cordonului ombilical înotând în interiorul uterului matern atoateprotector.
Cred că pictura lui Valeriu Gonceariuc are o strânsă legătură cu rememorarea inconştientă a acelui paradis pierdut. Siluetele nu se disting întotdeauna clar, ele sînt înconjurate de un halou tulbure de întuneric şi lumină. Pictorul ar vrea să le atingă cu mâna, dar între el şi lumea percepută există o graniţă de netrecut.
Apelând la anamneză, el descoperă abisurile propriului său eu, în care s-au stratificat parcursul mai multor existenţe… De aici, cred, şi nota de fantastic pe care o degajă tablourile sale. „Fidelitatea lui Valeriu Gonceariuc faţă de explorarea zonelor misterului de dincolo de aparenţe, îl pune în situaţia de a-şi configura universul ideatic în relaţie cu arta fantastică, unde sugestiile picturale deschid porţile unui alt univers complimentar”, scria criticul Valentin Ciucă într-una din cronicile sale dedicate artistului. „Spaimele ancestrale – adaugă el –, frica faţă de necunoscut devin dominantele unor interogaţii unde asocierea simbolurilor animaliere, vegetale, conturează un cadru similar bestiarului teratologic medieval.”
Discutând recent cu pictorul despre începutul artei sale, acesta mi-a mărturisit: „M-am născut la Ungheni, în Basarabia. După închiderea graniţei, părinţii mei s-au refugiat mai întâi în Oltenia, apoi în nordul Ardealului. În perioada foametei, stăteam cât e ziulica de mare şi decupam siluete de oameni, fără să mă îndemne cineva. Erau pe vremuri ţigle tari, cu emblema leului pe ele. În două zile, cu ajutorul unei pile, reuşeam să finisez o figurină. Asta a fost în Ardeal. Îmi plăcea să mă joc. Mă jucam, făceam case şi gospodării. Probabil aveam nostalgia după casa natală. Şi începeam întotdeauna cu fântâna. Săpam cât mă ţinea mâna. Descopeream la capătul ei uneori câte un melc, alteori un ochi de apă. Făceam fântâna la poartă, apoi ridicam casa şi grajdurile. Desigur, ciutura şi cumpăna făceau parte din decor. Nu puteau lipsi, desigur, soarele şi luna. Mai înfigeam şi câte o stea pe hornul casei. Populam apoi universal ăsta cu cai, cu oi, cocoşi, găini, câini, pisici, gâşte, cocostârci şi alte orătănii, mai puţin cu oameni. Nu mă întreba de ce. Nu ştiu. Poate din pricina războiului, a secetei şi a foametei ce-a urmat. Poate. Feţele oamenilor îmi apăreau ca nişte măşti sau mai degrabă ca nişte mirişti arse. Îmi era groază de ele. Mai târziu, când am ajuns la şcoală, am învăţat să pictez şi chipuri. Cel mai drag îmi era chipul regelui Mihai. Eram regalist. Îl pictam încălţat în uriaşe cizme Burger, cum purta tatăl meu, pe care-l adoram. Cizmele regelui Mihai începeau cam de la umeri şi uneori treceau dincolo de ramă… Astea au fost începuturile…”
„Şi-acum?”
„Şi acum? făcu nedumerit pictorul. Acum îmi dau seama că nu am făcut mare lucru. Şi că abia acum, ajuns la 75 de ani, întrevăd ce şi cum ar trebui să lucrez. Nu foarte clar, desigur. Ci, aşa, vag. Ferească Dumnezeu să ai în minte foarte clar ce trebuie să pictezi, că atunci s-a terminat cu pictura. De fapt, continuă cu o aceeaşi voce blândă artistul, cel mai neînduplecat critic al artei mele sunt eu însumi şi cel mai mare duşman al meu tot eu sunt. Îmi vine foarte greu să mă suport.”
L-am privit cu nedumerire. Valeriu Gonceariuc e unul din cei mai bine cotaţi pictori contemporani la bursa valorilor din Capitală. „E o minune ceea ce face Gonceariuc, mi-a mărturisit unul din animatorii Galeriilor de Artă Dana din Iaşi. Puţini dintre artişti ajung la perfecţiunea lui. Se degajă aşa o lumină în tablourile sale, încât privindu-le începi să înţelegi cum pot coexista în acelaşi loc şi timp şi paradisul, şi infernul, sublime prin frumuseţea şi profunzimea lor…”
Pot, iată că pot. În fond paradisul şi infernul sunt faţa şi reversul uneia şi aceleiaşi monede: inconştientul ancestral, de care pictorul Valeriu Gonceariuc e legat printr-un fel de cordon ombilical. De aici şi angoasa, şi tăcerea, dar şi modestia sa. Ajuns în faţa Marelui Anonim nu poţi decât să fii umil faţă de propria-ţi artă şi persoană.
La mulţi ani, maestre! La încă 75!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara