Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nicolae Velea – farmecul micilor revelaţii de Tudor Cristea

Există, pe la jumătatea celei de-a doua părţi a romanului (întâiul volum), o scenă a trezirii lui Ţugurlan, colţosul ţăran refractar Moromeţii la subtilitatea discuţiilor din Poiană, care i se par simple palavre. E o dublă trezire. Una din somn, într-o dimineaţă de vară, pe prispa casei unde dormise, şi alta a conştiinţei de sine.

Ţugurlan vede, parcă pentru prima dată, tot ceea ce-l înconjoară: nevasta, care se ridică cu grijă din locul în care dormise şi înveleşte copilul, curtea, şoseaua care trece pe la poarta lui, gardurile liniştite, fântâna din care beau oameni şi animale, cei doi salcâmi de la poartă (pe unul dintre ei fiind însemnaţi prin mici cruci copiii pe care-i îngropase), totul, într-o mare linişte „şi peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Ţugurlan, în mijlocul acestei lumi...”

O bună parte dintre povestirile, schiţele şi nuvelele pe care le-a scris Nicolae Velea (n. 13 aprilie 1936 – m. 31 ianuarie 1987) pare a dezvolta sugestia acestei treziri care schimbă ceva în om, revelându-i relaţia sa cu lumea, cu ceilalţi şi cu sine. Nicolae Velea este singurul autor de relief din generaţia lui care n-a trecut la roman după ce a abordat genul scurt. De altfel, nici textele sale ceva mai întinse, cum ar fi În război un pogon cu flori (1972), nu sunt decât o alăturare de mici povestiri, care pot trăi şi independent. Opera sa este restrânsă, fiind cuprinsă, în mare parte, în antologiaÎntâlnire târzie, apărută într-o primă ediţie la Editura Eminescu, în 1981, şi într-o a doua, cu aceeaşi prefaţă a lui Eugen Simion, plus un tabel cronologic şi o selecţie de aprecieri critice de Biana Burţa-Cernat, în colecţia Biblioteca pentru toţi de la Jurnalul Naţional, în 2012.

Păstrând relaţia cu lumeaMoromeţilor ca un fel de premisă, s-ar putea observa, de la bun început, că Nicolae Velea, al cărui interes se îndreaptă aproape exclusiv către lumea satului colectivizat, este un povestitor care are curiozitatea lui Ilie Moromete faţă de natura umană, de caracterul şi ciudăţeniile oamenilor. Stă, ca şi acela, pe o stănoagă, de data aceasta imaginară, sau într-o altă Poiană, care, acum, poate fi groapa de fumat de la arie, contemplând trecătorii, abordând cunoştinţele, ascultându-le sau reconstituindu-le poveştile, micile descoperiri, bizareriile. Şi comentând complice, hâtru, mucalit, amuzat, dar mai ales blând ironic. Textele sale par fragmente dintr-un roman făcut ţăndări care se rotesc caleidoscopic. În câteva auzim despre acelaşi boier expropriat pe nume Bărcănescu, iar unele personaje dintr-o povestire se regăsesc în altele.

Personajele lui Nicolae Velea sunt, până la un punct, „adormite”, dar li se întâmplă ceva care le provoacă trezirea. Este, totuşi, o trezire fără mari consecinţe, deşi vitală în felul ei. Sunt personaje cu revelaţii şi trăiri medii, de schiţă, de povestire, cel mult de nuvelă (doar că orice text mai lung de trei pagini este alcătuit, la Velea, din mai multe mici povestiri), nicidecum de roman. Pentru că toate sunt fără evoluţie, personaje mărunte care au aspiraţii comune şi bucurii mici. Înrâurirea lui Gârleanu, dar mai ales a lui Brătescu-Voineşti şi, prin acesta (ca imitator până-n vecinătatea plagiatului în Blana lui Isaia), a lui Gogol, este evidentă. Se adaugă umorul discret şi oralitatea spunerii, poate chiar un oarecare spirit folclorizant, dar nu atât în povestiri, cât în micile înscenări epice din volumaşul Vorbă-n colţuri şi rotundăpe baza unor proverbe. S-ar putea spune şi despre textele lui Nicolae Velea ceea ce spune G. Călinescu despre ale lui Brătescu-Voineşti, anume că sunt „schiţe din viaţa sufletească automată, rudimentară, a oamenilor cu conţinut sufletesc sărac”. Sunt oameni care, precum Isaia şi Akaki Akakievici, precum cei doi călători cărora „le şade bine cu drumul” şi, de ce nu, precum Lefter Popescu (deşi din altă lume), trăiesc un singur eveniment care devine povestea lor, repetată la nesfârşit, întocmai cum ţăranii strânşi, împreună cu primarul, la „groapa de fumat” evită cu obstinaţie să discute despre ceva real (abundenţa recoltei), şi repetă povestea morţii consăteanului lor Şomeru, pe care toţi o ştiu, dar o ascultă. E drept că personajele se deşteaptă uneori, dar această deşteptare nu le schimbă radical viaţa. Iată-l, bunăoară, pe Dănilă Lencioiu, vecinul autorului, care-l invită la o ceaşcă de ţuică şi-i spune istoria descoperirii sale de sine. Povestirea în întregul ei, luată foarte în serios de unii critici, este, de fapt, o ironie la adresa colectivizării. Dănilă, unul dintre şovăielnicii care intră târziu în colectiv, om care nu concepe să stea vreo clipă degeaba, găsind întotdeauna ceva de făcut, se pomeneşte că, la munca împreună cu ceilalţi, e nevoit, până la urmă, să facă pauze. În aceste pauze, zice el, a început întemeierea sa. A devenit, din activ tot timpul, contemplativ în „recreaţii”, descoperindu-şi atât corpul, cât şi gândurile, amintirile trecutului, descoperindu-se: „În recreaţie, acuma, mă uitam în sus, parcă acolo m-aş fi întâlnit cu mine.” E, de fapt, o ironie subtilă, având în vedere că autorul nu putea să spună de-a dreptul că singurul beneficiu al trecerii în colectivă este „recreaţia” în care ţăranul îşi poate descoperi degetele de la picioare!

Treziri propriu-zise, privite cu duioşie vag ironică, se produc, însă, mai ales în lumea copilăriei, pe care prozatorul o conturează cu delicateţe. În Zbor jos, copilului Andrei Prunaru i se pare că gândurile lui sunt citite de cei din jur – părinţii, colegii de şcoală, învăţătorul. Dar are brusc revelaţia că nu e adevărat, că gândurile pot fi ascunse, şi se comportă în consecinţă, minţind. În altă parte, un copil care se amuzase foarte tare cu un an în urmă, dărâmând poarta curţii, nu mai găseşte nicio satisfacţie repetând jocul: semn alarmant al trecerii într-o altă vârstă (Poarta). Un băiat îşi dă seama că o fată „devine conştientă” (Noapte), iar un copil, Domnel (de data asta de la oraş) are „un gând” de la care porneşte totul: că el trebuie să aibă, în absenţa părinţilor, „grija de a verifica întâmplările cuminţi care se urmau de la sine în preajma sa”. Urmăreşte din balcon tot ce mişcă, ajungând, cu timpul, să creadă că are capul plin şi înălţat de acele întâmplări, pe care le-ar putea provoca el însuşi, pocnind din degete. Domnel va fi avut revelaţia ficţiunii! (Paznic la armonii). Sunt, toate acestea, mici treziri, mai curând fireşti decât misterioase. În urma lor cei care se trezesc vor deveni, probabil, asemănători celorlalţi în ansamblu şi diferiţi printr-un detaliu oarecare.

Şi intelectualii mărunţi ai satului au aceleaşi trăiri mijlocii. Învăţătorul Dandu Panţurescu a încercat toată viaţa să obţină, împreună cu soţia, un transfer . Faptul că nu l-au obţinut le-a provocat „o suferinţă mică cu care ei se alintau şi care le prelungise încordarea timidă în faţa lucrurilor şi a oamenilor şi gândul că le cuprind numai o parte”. Nici atunci când, într-un târziu, dublul transfer e obţinut, „nu-l cutreieră niciun fior”. Are, totuşi, ascultând proiectele unui fost elev, revelaţia mediocrităţii proprii: „Şi acum, pentru prima dată, îl cutremură bănuiala că el se oprise la ceva care nu era nici prea înalt, nici prea jos. Că viaţa o să curgă pe lângă el, desfăşurând lucruri mari şi frumoase, dar ele aveau să curgă pe lângă el pentru că simţirea şi înţelegerea lui nu le puteau face mijlocii ca să le poată cuprinde.” (Transferul). Mica lui dramă, rapid depăşită, nu e, aşadar, neputinţa de a se înălţa la ceva, ci neputinţa de a coborî acel ceva la nivelul său. În chip asemănător, în esenţă, trăieşte lelea Anica, o bătrână care face la ferma de stat ceea ce făcuse şi la conac: îngrijeşte de păsări. Fermecătoare ca personaj, amestec de ciudăţenie, umor şi inteligenţă, lelea Anica, amintind de Moş Gheorghe al poporanistului Spiridon Popescu (din Moş Gheorghe la Expoziţie), se confruntă, însă, cu noul, luându-şi „toate măsurile pentru a se apăra de nelinişti”. Ajunsă la oraş, are grijă să nu dea cu ochii „de vreun obiect pe care să nu şi-l poată explica şi s-o tulbure”. Mergând, însă, printre clădirile înalte „pe faţă i se vedeau o admiraţie şi o bucurie cuviincioasă prin care mărturisea că toate lucrurile care o înconjurau, dacă sunt aşa, înseamnă că aşa trebuie să fie, n-au de ce să se ruşineze pentru că sunt ciudate, ea se împacă cu ele.” Iar când bea (probabil pentru prima dată în viaţă) un suc, exclamă, întocmai ca Moş Gheorghe când ciocăneşte cu toiagul şinele de cale ferată: „Bun!” Nobleţea simplităţii îi fereşte pe amândoi (pe bătrânul lui Spiridon Popescu poate mai puţin, dar aceasta din pricina autorului) de a intra în conflict cu civilizaţia modernă.

Ar mai fi două lucruri de spus. Primul – că farmecul şi aşa-zisă suceală a personajelor vin mai ales dinspre narator, dinspre felul lui moromeţian de a-i privi pe ceilalţi, ca şi din înlesnirea de povestitor pe care, atunci când e nevoie, o transferă unor personaje, dimpreună cu aptitudinea de a evidenţia mai ales ciudăţenia. Al doilea ar fi legat de anumite concesii făcute epocii, scriitorul (care nu are imaginaţia faptelor, ci pe cea a micilor mişcări sufleteşti) plasând întâmplările în lumea rurală colectivizată. Au existat prozatori (între ei aflându-se chiar Marin Preda, dar şi majoritatea congenerilor lui Velea) care au înfăţişat, într-o primă etapă, colectivizarea ca binefăcătoare, spre a o vedea, apoi, cu alţi ochi. Ei au înlocuit un conflict cu altul. La o privire atentă (dar şi înţelegătoare), se poate sesiza că în lumea satului din prozele lui Velea (mai puţin, poate, Întâlnire târzie şi partea a doua din În război un pogon cu flori) nu există un conflict tipic momentului. Nu se vorbeşte nici de binefacerile, nici de necazurile colectivizării. Personajele lui trăiesc într-o lume dată şi nimic mai mult, iar bucuriile şi tristeţile lor mărunte, aspiraţiile, trezirile, ciudăţeniile au alte cauze. Exceptând deznodământul dintr-o singură povestire (În treacăt), lumea lui Velea, de împăcări şi neîmpăcări blânde, e lipsită de dramatism şi de sentimentul tragicului. Dar are farmec.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara