Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nicolae Prelipceanu şi fantomateca sa de Cornel Ungureanu

Amintiri pentru fantomatecă

Orice confesiune a lui Nicolae Prelipceanu începe cu un pas înapoi, cu o blândă negaţie, cu un „nu” înmuiat în nuanţe. E aici şi nu, nu este în acest loc. „Nu sunt obişnuit să-mi prezint singur cărţile. Nu se obişnuia asta pe când publicam şi eu mai des. Oricum, La pierderea speranţei, n-a fost conceput ca atare, o carte cu o structură de rezistenţă aşa cum se fac azi, şi cărţile, şi casele”. Cartea aceasta n-a fost gândită ca un tot unitar, „ca o structură de rezistenţă”. Titlul e o ironie, o invitaţie la un spectacol, într-un loc în care jucăm „la pierderea speranţei”? Şi:
„Toată viaţa, încă de acum 45 de ani, când am publicat prima carte a mea de versuri, din care azi nu mai pot păstra decât titlul, Turnul înclinat, am fost...înclinat spre partea neagră a existenţei. Aşa că nu pot da vina pe bătrâneţe că mi-am pierdut cu totul speranţele. Ele erau pierdute încă de la Cluj, demult”.
Pierderea speranţei nu a venit o dată cu vârsta, nu ţine de simptomalogia senectuţii. Poetul n-a sperat strălucirea înaltului, precum colegii săi din anii tineri. Poezia sa de început nu e doar Turn, aşa cum îşi propuneau să fie poeţii anilor şaizeci, trăindu-şi vocaţia ascensională, bucuria de a urca spre înălţimi. De a-şi trăi marile speranţe. E „turn înclinat”, poate cu norocul celui din Pisa. Nici locul unde s-a aşezat nu e foarte sigur. Îl iubeşte, îl poate iubi, dar nu e foarte sigur de trăinicia lui. În ce loc putem să ne jucăm „de-a pierderea speranţei”? Unul dintre poemele importante ale lui Nicolae Prelipceanu chiar aşa se chemă: Cluj.
„Departe pădurea departe şi munţii/ doar vuietul mării într-un ghioc / îmi rămâne // frunze de plop taie sufletu- n două / şi îl împart trecătorilor// toamna se împlinesc deceniile/ toamna trec anii/fâlfâitul lor se aude/înalt pe cer//n-am plecat de aici niciodată/şi nu m-am întors / anii m-au întrebat cum mă cheamă/ dar am uitat// am spus numele oraşului / am arătat o castană sălbatică/ umbra unui pescăruş/ tot se mai vedea în ochii mei”. E un loc unde poetul a jucat „la pierderea speranţei”? Anii m-au întrebat cum mă cheamă, dar am uitat. Ce defineşte mai puternic un poet decât numele cu care îşi semnează opera? Ce defineşte mai puternic identitatea decât numele? A uita, uitare, iată una dintre temeleobsesiile lui Nicolae Prelipceanu. Câteva poeme sunt dedicate celor care scriau, odinioară, în Cluj.

Lui Adrian Popescu
îi dedică Ochi verzi: «Te rog domnule poet vino mai aproape/şi spune-mi ce simţi/ cum ţi se face părul măciucă şi cum/ ţi se face pielea găinii/când mă vezi/spre moartea cu ochii verzi/în timp ce moartea cu ochii negri/privea scena/curioasă ca orice femeie”. Domnule poet, vorbeşte despre moartea cu ochii verzi, cu ochii negri.

Numele, memoria
Ar trebui semnalată, dintru început, neobişnuita capacitate de comunicare, de dialog, de prezenţă „între ceilalţi” a lui Nicolae Prelipceanu. După Turnul înclinat, Nicolae Prelipceanu face publicistică, ia interviuri, scrie proze („experimentale”), trăieşte în şi pentru literatură. Trăieşte în literatură. Titlul volumului de publicistică Odioseea apare după un dialog cu Nichita Stănescu. Volumul ar fi trebuit să se cheme Separarea puterilor în cap, dar poetul Nichita, la o petrecere amicală, îi propune Odioseea. O Odisee printre odioşi? Cartea este a poetului, a eseistului care priveşte prezentul cu atenţie. Scrie zilnic, e legat de existenţa zilnică a noastră a tuturor. Cartea e inaugurată cu un articol-eseu: Alzheimer: „Lumea de azi nu vrea să-şi mai amintească trecutul. Propriul trecut. E un Alzheimer liber asumat. Sau poate indus. Cu timpul, memoria, ca orice organ neexersat, se va atrofia. O să avem nişte filtre care să ducă spre procesare fapte şi imagini strict contemporane senzaţiei, dar până la capătul procesului, totul va dispărea. Şi nu vor mai şti nici cine au fost, dar nici cine sunt”. În 2010 e uimit de felul în care parlamentarii, oamenii politici se amestecă în „lumea de jos”. Sunt mereu între incalificabilii lumii de azi: escroci, hoţi de cea mai joasă speţă. E uimit, în 2010, de pupăturile între Bercea Mondialu (numele încă nu-i celebru ) şi Mircea Băsescu. Mai multe articole ale anului 2010 sunt legate de memoria noastră „provizorie”. Unul, intitulat chiar aşa, Memoria provizorie, se ocupă de doi soldaţi morţi din Afganistan. „Între blocuri şi cimitire, oamenii trec, aleile rămân. Între conteinere, însă, aleile trec, la fel cu obiectele care le delimitează. Cât despre amintirea celor doi sublocotenenţi post mortem ce să mai vorbim? Cine ştie cât o să dureze aleile care le poartă numele? Trei luni, un an sau nici atât?”

Staţii şi gări
Volumul Fantomateca, ultima carte a lui Nicolae Prelipceanu (o antologie care subliniază valoarea laureatului Premiului Naţional de Poezie), aşază în introducere câteva poeme din La pierderea speranţei. Noul cuvânt, fantomateca, inventat (făcut funcţional) de Nicolae Prelipceanu (cred) ar defini o carieră poetică. Volumul începe cu iată calea. Iată calea, adevărul şi viaţa: „iată şi calea spre care ne îndreptăm/ cu toate obstacolele ei/nici un orizont nici o luminiţă/ la capătul acestui tunel/ în lumina zilei/ prin care învăţ să mă târăsc asemeni soldatului/alexandru matrosov în faţa cazematei germane/ acum câteva zeci de ani / într-un film sovietic”. E poema inaugurală, care adună concluziile unei cariere de scriitor, de cetăţean, de poet numite, pentru început, în turnul înclinat al anului 1966.
Şi, după 1990, cea de lider. Statutul de lider, de bărbat care îşi asumă vocaţia de lider. Lecţia despre Matrosov din anii care preced turnul înclinat nu trebuie minimalizată. Ea a fost, ea există, ea a fost o invitaţie la dizolvarea identităţii. Ea are intervalele sale. Un amplu poem, gări şi pustiuri numeşte opririle promi- ţătoare sau, mai ales, sinucigaşe: „Restaurantul gării din războieni/este plin azi 14 noiembrie 1993/ într-o zi de duminică/ un domn este rugat să se prezinte/la biroul de informaţii/arpad e numele lui/berea e tot mai proastă/fetele sunt tot mai urâte/ trenurile trec peafară/ atâta doar că ne fluieră/uneori/când exagerăm”. Lumea se goleşte de sens, cel care aşteaptă se goleşte de identitatea sa. Poetul aşteaptă într-o gară în care doar trenurile care „fluieră” îi atrag atenţia că există. Cei care aşteaptă sau cei din tren sunt într-o fantomatecă? Ce rămâne din poeţi? În ce fel de „gări” se mai opresc poeţii?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara