Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Nicolae Balota, un erou al culturii de Alex. Ştefănescu

Beatitudinea lecturii
În noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956, Nicolae Balotă - pe atunci în vârstă de treizeci şi unu de ani - este arestat în trenul care îl duce de la Cluj la Bucureşti. Evaluând rapid situaţia, arestatul ia cu el numai valiza şi paltonul şi lasă în plasa de bagaje servieta în care se află jurnalul său intim, plin de diatribe la adresa comunismului. Acest jurnal - un caiet voluminos, legat în pânză albastră - reintră în posesia autorului după multe peripeţii, în 1964, când Nicolae Balotă termină de ispăşit şapte ani de temniţă şi doi ani de domiciliu forţat.

Alt moment de suspense se creează în anii '80, când stăpânul "caietului albastru" se expatriază. După 1989, revenind în ţară, el nu mai speră să-şi regăsească jurnalul. Şi totuşi îl regăseşte. Entuziasmat, îl reciteşte atent şi îl adnotează, povestind ce s-a mai întâmplat între timp cu personajele evocate şi explicând cum a evoluat el însuşi. Rezultă o originală operă memorialistică şi eseistică, de aproximativ o mie de pagini.

Paginile de jurnal propriu-zis se referă la perioada 29 octombrie 1954 - 1 ianuarie 1956. Persecutat din cauza convingerilor sale politice (în 1948, la scurtă vreme după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, fusese chiar arestat, pentru o jumătate de an), Nicolae Balotă se află într-un fel de refugiu la Bucureşti şi îşi câştigă existenţa ca mic funcţionar la Centrul de Documentare al Ministerului Sănătăţii. Dar adevărata sa viaţă nu este aceea pe care i-o cunosc colegii de serviciu. Tânărul devine el însuşi abia după orele de program, când studiază cărţi şi reviste - greu accesibile - la Biblioteca Relaţiilor cu Străinătatea sau şi mai târziu, noaptea, când, într-o modestă cameră luată cu chirie, conspectează texte ale unor iluştri filosofi, teologi, istorici, scriitori, concepe studii savante, îşi face însemnări de jurnal, susţine polemici epistolare cu unii contemporani (de exemplu, cu Constantin Noica) şi reflectează de unul singur asupra unor teme clasice ale gândirii umaniste.

Acest mod de a trăi este cu atât mai impresionant cu cât se desfăşoară într-un fel de clandestinitate şi, oricum, nu are nici o legătură cu ignoranţa agresivă promovată de regimul comunist. Tânărul se poartă ca şi cum i s-ar fi încredinţat o misiune, extrem de importantă. Aflăm indirect, despre el, că ştie de mic copil germana şi franceza, că a învăţat ulterior maghiara şi engleza, că este iniţiat în greaca veche şi latină. Îl "vedem" însufleţit, deopotrivă, de o "vinovată" pasiune pentru literatură şi de o adevărată fervoare mistică. Îl contemplăm - împreună cu septuagenarul Nicolae Balotă, care ne ghidează prin comentarii comprehensive şi melancolice în explorarea psihologiei lui de tânăr - regândindu-i pe Aristotel şi Platon, pe Hegel şi Husserl. Iar curiozitatea sa intelectuală merge adeseori şi mai departe, pătrunzând în spaţiul strategiilor militare, al concepţiilor despre organizarea administrativă, al teoriilor despre cucerirea puterii politice.

În locul criticului literar cu o retorică solemnă, oarecum desuetă, prin care mulţi dintre noi şi-l reprezintă, simplificator, pe Nicolae Balotă, se configurează imaginea unui erou al culturii. Lumina pe care o ţine peste noapte aprinsă în camera lui de lucru, într-o ţară scufundată în întuneric, simbolizează tocmai forma sa de luptă, care este lectura.

Tinereţea ascetică şi studioasă a lui Mircea Eliade a fost de multă vreme mitologizată. Despre tânărul Nicolae Balotă nu se ştia însă până deunăzi aproape nimic, deşi l-a caracterizat acelaşi efort titanic de cunoaştere. Şi nu este vorba, nici pe departe, de repetarea unui destin. Spre deosebire de Mircea Eliade, la care predomina spiritul ştiinţific în tot ce întreprindea, inclusiv în modul riguros şi eficient de a se construi pe sine, la Nicolae Balotă conta mai mult decât orice, în anii adolescenţei şi tinereţii sale, o beatitudine a lecturii, cu atât mai greu de înţeles cu cât era practicată (trăită) într-un climat de grotescă austeritate proletară.

La treizeci de ani, Nicolae Balotă este fericit cu cărţile sale (uneori mulţumindu-se doar să privească în extaz cuvintele, să ştie că ele există; în închisoare va zgâria cu o sârmă pe suprafaţa săpunului dată cu DDT literele din care se compun numele unor filosofi, numai pentru a le vedea). Tocmai de aceea, autoportretul său, lipsit de un frison existenţial, ni se înfăţişează ca un produs exclusiv livresc. Este un autoportret construit din cărţi, amintind de acele tablouri ale lui Arcimboldo în care figura umană rezultă din combinarea ingenioasă a unor obiecte.

Un mod luminos
de asumare a suferinţei
Tânărul Nicolae Balotă ne devine uneori antipatic, din cauza unui fel de voluptate amorală cu care se dedă lecturii. El pare adâncit în lectură ca o albină în floarea din care suge nectarul. Femeile care i se perindă prin cameră (şi prin viaţă) nu reuşesc să-l smulgă din această imobilitate extatică şi să se impună ca oameni cu conştiinţă. Rămân umbre graţioase (sau agasante, când încep să vorbească de căsătorie), partenere efemere într-un joc care procură plăceri inferioare celor oferite de lectură.

Aceasta nu înseamnă că autorul jurnalului rămâne indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul lui, în România comunistă. Dimpotrivă, după cum reiese din însemnările pe care şi le face aproape zilnic, el observă atent, obsesiv, transformarea ţării într-o imensă închisoare. Nimic, nici măcar compromisurile făcute de personalităţi ca Mihail Sadoveanu, G. Călinescu sau Camil Petrescu, nu-l clintesc din convingerea că sistemul politic din România trebuie respins radical şi insistent. Este chiar de mirare că propaganda comunistă se loveşte, în cazul conştiinţei lui Nicolae Balotă, de o imunitate absolută. Când şi cum şi-a creat un tânăr o asemenea imunitate? El s-a dovedit, de altfel, la fel de intransigent şi în judecarea fascismului. Presupunerea că şi-a păstrat clarviziunea datorită formaţiei sale umaniste este infirmată de entuziasmul iresponsabil al altor intelectuali, cu o pregătire similară, faţă de o ideologie sau alta. Nici fervoarea mistică (sau teologică) a lui Nicolae Balotă nu explică întrutotul infailibilul său discernământ politic. Înclinăm să credem că, mai curând, însuşi cultul său pentru lectură - care presupune linişte, diversitate a opiniilor, comunicare afabilă cu semenii - a dus la o repudiere a extremismelor, însoţite întotdeauna de acte de vandalism şi de urlete. Nicolae Balotă detesta tot ceea ce perturba actul lecturii.
Tânărul savant nu numai că nu rămâne indiferent la dezastrul civilizaţiei româneşti, dar înregistrează chiar, cu un fel de panică, semnele obişnuirii cu răul: "Ameninţarea continuă şi anxietatea permanentă se tocesc. Nu mai suntem răniţi continuu de ceea ce ar trebui să ne rănească la fiecare pas. O plimbare de un sfert de oră pe un bulevard bucureştean ar trebui să te facă să vomezi de scârbă. Treci nepăsător şi doar din când în când ceva - ca o epifanie negativă - te izbeşte. Dar şocul durează câteva clipe, câteva minute, pentru ca apoi să se risipească. Lozinci, imagini propagandistice, sunete, frânturi de conversaţie, figuri sinistre, clădiri delabrate, toate ar putea să te violenteze, să te violeze, dacă n-ai fi învelit în crusta tot mai groasă a tuturor rănilor tale cicatrizate."

Atât în paginile de jurnal, cât şi în comentariile ulterioare asupra lor, apar numeroase portrete de scriitori. Sunt aduşi în prim-plan, bineînţeles, membrii "Cercului literar de la Sibiu" - Radu Stanca, Dominic Stanca, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ştefan Aug. Doinaş, I. D. Sîrbu -, ca şi cei care li s-au asociat ulterior, Wolf von Aichelburg sau Constantin }oiu. Dar li se rezervă spaţii generoase şi unor personalităţi din generaţiile anterioare, ca G. Bogdan-Duică, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu, George Oprescu. Un loc aparte ocupă mentorul cerchiştilor, Lucian Blaga. Din acest punct de vedere, Caietul albastru poate fi considerat un valoros document de istorie lite­rară, cu atât mai valoros cu cât portretele sunt semnate de un observator competent, şi nu de un contemporan oarecare al celor în cauză.

Clujenii, în general, apar într-o lumină a prieteniei care îi face să pară desprinşi dintr-un paradis al comuniunii sufleteşti. Totuşi, din portretizarea lor nu lipsesc notele comice şi chiar burleşti. Când este vorba însă de descrierea unor bucureşteni, Nicolae Balotă nu mai face deloc economie la apă tare. G. Călinescu - printre alţii - este satirizat cu mare vervă. Se poate vorbi de o adevărată performanţă artistică, întrucât G. Călinescu însuşi nici nu apare în episodul respectiv. Memorialistul râde întâi de pretinsul bazin cu arteziene al lui Călinescu-Ioanide - "un şanţ adânc, cimentat, plin cu apă" -, iar după aceea reconstituie comedia agitaţiei care se produce în casa scriitorului când cineva îi sună la uşă: "lătrăturile furibunde ale unui căţel isteric", paşii târşâiţi ai unei doamne, vocea "de gen incert, între bărbat şi femeie" a maestrului, clamând interogativ: "Cine-i?"
Dintr-o antologie, oricât de severă, a portretului literar românesc, n-ar putea să lipsească portretele de o ironie fastuoasă făcute de Nicolae Balotă unor scriitori români.

În ultimii ani, scrisul lui Nicolae Balotă s-a schimbat sensibil. Nu este vorba de crearea unei noi identităţi literare, ci de cucerirea unei mai mari libertăţi de exprimare. Criticul şi istoricul literar preocupat exclusiv de situarea şi interpretarea unor opere literare, de atenta luare în considerare a altor opinii critice, de elaborarea unor teorii capabile să ordoneze jungla de forme a literaturii a început să facă referiri şi la propriile sale trăiri. Un scriitor despre care am fi putut crede că va folosi toată viaţa persoana a treia utilizează acum în mod curent persoana întâi. O instituţie ni se revelează ca un om.

Şi ce om! Aşa cum ni se înfăţişează acum, când nu mai ezită să vorbească despre sine, să evoce întâmplări de altădată sau să-şi portretizeze semenii care au re­pre­­zentat ceva în viaţa lui, Nicolae Balotă ne impresio­nează prin modul luminos de a-şi asuma tragedia, prin voinţa de a nu face din amintirea suferinţei de care a avut parte ca deţinut politic o formă de instigare la ură. Cărturarul nu vrea să sporească în nici un fel isteria lumii în care trăim. Dar aceasta nu înseamnă că face abstracţie de existenţa răului. În ceea ce scrie se configurează o atitudine de împotrivire fermă faţă de orice atentat la demnitatea umană, ca şi faţă de iluziile - pacifismul, toleranţa etc. - pe care şi le cultivă milioane de oameni pentru a nu trece la acţiune. Nicolae Balotă nu este nici sumbru şi vindicativ, nici senin şi indiferent. În sufletul său sunt furtuni de lumină.

Spectacolul
cu un singur interpret
În 1994 a apărut un volum mai puţin obişnuit, greu de clasificat, care (poate tocmai de aceea) nu a fost suficient comentat de criticii literari. Este vorba de volumul Parisul e o carte, în care Nicolae Balotă apare, pentru prima oară, în ipostaza de eseist-memorialist. Puţine sunt în literatura română scrierile care să aibă atâta autenticitate a trăirii actului cultural, atâta lirism şi atâta farmec. Aşa cum miile de frunze ale unui arbore îi măresc acestuia, până la proporţii fabuloase, suprafaţa de contact cu atmosfera, miile de informaţii culturale de care dispune eruditul amplifică participarea lui la viaţă. Toată teoria despre falsificarea trăirii prin cultură cade (încă o dată), dezminţită concret de această fastuoasă demonstraţie de extindere, intensificare şi nuanţare a existenţei cu ajutorul cărţilor citite. Este suficient să parcurgem, ca să ne convingem, eseul memorialistic Mirosurile Parisului. În cuprinsul lui, Nicolae Balotă inventariază parfumurile, izurile şi miasmele din diferitele locuri ale faimosului oraş, dar cum?, nu folosindu-se exclusiv de mirosul său fin, ci activându-şi imensa memorie culturală, care completează printr-un fel de reverberaţie mirosurile propriu-zise cu mirosuri abstracte, inaccesibile chiar şi celor mai rafinaţi fabricanţi de parfumuri.

Parisul e o carte poate fi considerat un adevărat recital Nicolae Balotă, un spectacol cu un singur interpret, inepuizabil, care reflectează în faţa unor vechi monumente, râde la comediile franţuzeşti, polemizează cu Sartre sau cu adepţii de azi ai marxismului, priveşte luna roşie şi se gândeşte la violenţa care domină secolul douăzeci, încearcă să înţeleagă tânăra generaţie, îşi aduce aminte de propria sa tinereţe, mărturiseşte ce cărţi l-au influenţat ş.a.m.d. Iar toate acestea într-un mod liber şi uneori de-a dreptul fantezist, ca o alergare fără scop după o îndelungă claustrare într-un spaţiu mult prea restrâns.

Încercare de definire
Suntem puşi în dificultate dacă încercăm să definim scrierile lui Nicolae Balotă: eseuri, studii, articole, monografii, memorii... De fapt este vorba de unul şi acelaşi gen de discurs, cu mare capacitate integratoare, practicat de autor indiferent de "subiectul" tratat. Citind versurile lui Tudor Arghezi sau privind Poarta sărutului a lui Brâncuşi, aducându-şi aminte de tinereţea petrecută la Cluj sau plimbându-se prin Cimitirul Montparnasse din Paris, Nicolae Balotă nu face decât să folosească una sau alta din intrările în catedrala culturii. "Subiectele" sunt de fapt pretexte. Adevăratul scop al tratării lor îl constituie valorificarea culturală a existenţei. Atitudinea solemnă, uneori sacerdotală a eseistului, marchează tocmai această intrare într-un alt spaţiu, calitativ diferit de cel al vieţii de fiecare zi.

Nicolae Balotă face ordine în jungla de mesaje a lumii, aduce lumina raţionalităţii în obscuritatea manifestărilor omeneşti iraţionale - de la cele instinctuale şi până la cele artistice. Este un raţionalist care nu sacrifică însă complexitatea existenţei, ci o face inteligibilă şi suportabilă. Cărţile sale reprezintă un triumf al spiritului. Citirea lor atentă - de către un tânăr, să spunem - echivalează cu urmarea cursurilor unei facultăţi umaniste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara