Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
(ne)ştiinţa editării de Nicolae Manolescu

Florica Gh. Ceapoiu, Florian Chelu Madeva, Din laboratorul lui Mihai Eminescu. SONETUL, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018, 534 pag.

curioasă carte este aceea semnată de Florica Gh. Ceapoiu şi Florian Chelu Madeva, intitulată Din laboratorul lui Mihai Eminescu. SONETUL, tipărită la Editura Muzeul Literaturii Române, în 2018. Subtitlul conţine o indicaţie prezumţioasă şi pretenţioasă: Lucrare tehnică şi estetică. O Prefaţă a Floricăi Gh. Ceapoiu şi un Cuvânt lămuritor al lui Florian Chelu Madeva creează mai degrabă nedumerire decât clarifică intenţia vădită de subtitlu. Tehnică, lucrarea este prin descrierea minuţioasă a variantelor tuturor sonetelor lui Eminescu, modelul fiind acela patentat de Nicolae Georgescu (pe care autorii au avut buna idee de a-l consulta în câteva rânduri) în cele două volume, riguros ştiinţifice, consacrate ediţiilor poeziei eminesciene. Estetică, lucrarea nu este, nici nu avea cum să fie, decât prin acele pagini de comentariu exaltat şi pios care îmbracă observaţiile de natură tehnică (referitoare la acurateţea lecturii şi tipăririi manuscriselor de către zecile de editori succesivi). Las laoparte informaţiile din Cuvânt lămuritor¸ în care este refăcută, cam fără rost, istoria colaborării dintre cei doi autori şi, totodată, mărturisit faptul că ediţia de faţă este, în cea mai mare parte, opera celei dintâi. În ce-l priveşte pe Florian Chelu Madeva, care a tradus sonetele lui Michelangelo, el îşi rezervă dreptul de acompaniator, uimindu- ne prin competenţa în materie de „sonet muzical” (sic!). Dar să vedem, în cuvintele autoarei principale, împărtăşite şi de coautor, în ce constă cartea de faţă:

„Cartea de faţă nu are pretenţia de a fi o «ediţie critică», dar nu este nici o simplă «ediţie îngrijită», deoarece, în mod sigur, este o «ediţie atipică» faţă de lucrările cunoscute până în prezent, în care noi am încercat o abordare corespunzătoare atât pregătirii profesionale, cât şi convingerilor noastre filosofice. Pare că această descifrare a sonetelor marelui nostru poet, Mihai Eminescu, începând din stadiul său (sic!) embrionar şi terminând cu elaborarea pieselor muzicale (sic!), a fost menirea sufletelor noastre, formate de-a lungul întregii vieţi tocmai în acest scop, fără ca noi să bănuim, fiind, totuşi, destul de înţelepţi pentru a ne înţelege trăirile şi a ne urma conştienţi destinul.”

Iată cum toată ştiinţa descifrării manuscriselor eminesciene este convocată sentimental pentru a se vorbi despre menirea sufletelor celor doi autori, înfrăţiţi norocos într-un acelaşi destin profesional. Acest amalgam de subiectivitate emfatică şi de competenţă ştiinţifică reală dăunează grav sănătăţii unei lucrări (de ce nu, totuşi, ediţii?) care se cădea să fie doar tehnică şi reprezintă un dezavantaj imens pentru analizele, în general, corecte, ale textului sonetelor, dar înrămate greşit. Nu poţi pretinde nici în glumă că „integrala sonetiană” (sic!) a izvorît din „dorinţa, foarte clar exprimată, de-a îndemna la citirea şi cântarea lui Mihai Eminescu”. Sonetele sunt altceva decât liedurile. Şi nici să-l repeţi pe Noica în convingerea că sonetele lui Eminescu din ediţia academică a lui Perpessicius au rămas necunoscute cititorilor. Cu Noica e şi o altă problemă. Ni se spune că autorii ediţiei de faţă şi-au bazat întoarcerea la origini a sonetelor eminesciene pornind de la „viziunea triumviratului Kant-Eminescu-Noica”. Mai ales acesta din urmă nu e frecventabil când facem analize tehnice pe texte ale lui Eminescu. De altfel, Noica este acela care îl introduce pe Kant în triumvirat, Noica fiind, totodată, ctitorul cultului actual al lui Eminescu, depăşindu-şi în exaltare naţională pe toţi precursorii, pe Iorga, inclusiv. Mult mai necesară era, desigur, invocarea lui Perpessicius. Faţă de autorul primei şi până astăzi ultimei ediţii majore, atitudinea autorilor e contradictorie, între acelaşi respect neţărmurit, adică necritic, arătat întregii liste de contributori la eminescologie, şi o precară înţelegere a lecţiei sale ca editor. Într-un rând, autoarea Prefeţei ne spune că a prezentat versiunile manuscrise după „acelaşi criteriu ştiinţific” ca şi Perpessicius, sprijinindu-se pe „cronologia şi filiaţiile” stabilite de acesta, iar acolo unde au operat modificări, „am intervenit tot pe baza observaţiilor lui Perpessicius”. Doar că, o pagină mai la vale, dăm peste un pasaj la fel de liric ca şi acela din care am citat la începutul cronicii, pasaj încheiat cu o concluzie diferită:

„Astfel, în spaţiul necuprins al laboratorului sonetului eminescian, s-a creat imaginea unui pom fructifer care, dintr-o rădăcină adânc înfiptă în cultura şi filosofia omenirii, cu puternice ramificaţii în istoria şi folclorul neamului, pe o tulpină înzestrată prin naştere şi destin să vibreze pe cea mai înaltă coardă lirică a spiritului creator, a dezvoltat această a sonetului românesc, menit a rămâne într-o veşnică , în umbra căreia – chiar dacă ar fi fost bine să nu se fi întâmplat aşa (sic!) – au apărut şi roadele zădărniciei vieţii, amărăciunii şi înstrăinării poetului neînţeles de o lume incompatibilă cu aspiraţiile sale. De aici rezultă că, totuşi, cea mai potrivită structurare a unei cărţi de sonete pare a fi aceea rezultată dintr-o grupare tematică a poeziilor, deoarece: organizarea cronologică ar fi imposibil de realizat, gruparea după ultimul manuscris s-a dovedit a fi păguboasă... (subl. noastră).”

Două pricini, aşadar, una sentimentală, alta, tehnică, din care rezultă că Perpessicius a procedat greşit! Alcătuirea pe teme a ediţiei ridică dificultăţi mult mai mari decât aceea cronologică, nu numai fiindcă temele interferează inevitabil, dar şi fiindcă unele din teme nu ţin de conţinutul poetic, ci de stil, personal sau de epocă. În ce fel să distingem între sonete de „dragoste şi dor” şi sonete „ironicoromantice”, mai ales când toate ale lui Eminescu sunt „meditativfilosofice”? Întreg efortul, considerabil şi util, de a restabili textul, evoluţia şi filiaţiile lui e sabotat de comentariile neştiinţifice şi pompoase, de manual şcolar rudimentar, ale autorilor, care n-au învăţat lecţia editării cum trebuie. E vorba de peste 500 de pagini, care puteau fi impecabile şi de neocolit pentru cercetători. Nu vorbesc de cititorii obişnuiţi, la care autorii se referă constant, fiindcă astfel de cărţi nu lor li se adresează. Iubitorii lui Eminescu au la îndemână destule ediţii în stare să le satisfacă setea de poezie. Confuzia dintre unii şi alţii nu le-a priit autorilor.