Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Naivitate, fantezie, fantasmagorie de Constantin Abăluţă

Emulaţia literară, atracţia magnetică a modelelor, cucerirea de noi zone ale sensibilităţii, testarea capacităţii proprii de a le întrupa adaptându-şi, modelându-şi poetica de până acum sunt semnele unei adevărate, reale evoluţii. Cei care preferă să se autocopieze la infinit riscă să piardă palpitul aventurii, singura care duce înainte creaţia.
Poetul pe care-l prezentăm acum a înţeles acest lucru şi după câteva cărţi de poezie, una de teatru şi o sumedenie de haiku-uri răspândite prin revistele de specialitate româneşti şi străine, îşi continuă traseul liric prin abordarea unor zone noi, cele care îşi dispută realitatea contemporană, cum spune el, „văzută prin oglindă” sau, cum am spune noi, filtrată mai ales prin ochii unui copil. Translând şi reciclând amintiri cu familia mare (tata, mama şi, prin extensie, viaţa la ţară) şi inserând în text experienţele recente din familia mică (soţie, copil, recluziunea la bloc), autorul realizează un mozaic ce înglobează în textura lui trecutul şi prezentul, vibraţiile unei lumi idilice şi şocurile cotidiene ale unui mare oraş. Naivei întrebări a copilului („de ce se spune că o carte/ vede lumina tiparului”) i se răspunde cu neaşteptata, fantastica şi poate spăimoasa mărturisire: „fiule/ când am dus-o la tipografie/ era neagră cu totul”. Iar – în acelaşi cod naiv – bătrâna mamă căreia îi revine progresiv vederea, caută de zor primii ei ochelari într-un sertar şi şopteşte: „puiul mamei/ te văd iar ca acum treizeci de ani/ când te-am născut într-un câmp cu maci/ şi soarele nu s-a ridicat din lan/ până când nu ai ţipat/ speriindul”.
În poemele mai lungi fantasticul virează adesea în fantasmagoric, experienţă benefică pentru autor atâta timp cât nu iese din sfera fabulaţiilor proprii unui copil şi nu renunţă la percepţia imediată a cotidianului umil – singurul conducător de lirism – în favoarea speculaţiilor intelectualiste gen „şterg geamul de condens/ ca de păcate”. De altfel, aceste fracturi sunt minime, tonul principal al volumului este acela al asumatului miracol al fiinţei de lângă noi, ca în acest haiku ce încheie poemul privind în gol, întorcându-i cumva sensul spre o primordială, cosmică împăcare: „tata cu un felinar aprins/ ducea fluturii în grajd/ la culcare”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara