Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Naţiuni pragmatice: identitatea daneză de Grete Tartler


Democraţi pînă în măduva oaselor, cu spirit de independenţă "prea mare pentru o ţară atât de mică". Visând la hygge, starea plăcută cu poveşti în jurul lumânărilor aprinse, la atmosfera calmă, dar şi tristă a lungilor nopţi polare. Nimic nu pare a se fi schimbat în timp din felul de a fi al danezilor. O definiţie populară: danezii sunt un soi de nemţi care se doresc englezi. Faţă de suedezii moderni şi industrializanţi, ei reprezintă tradiţia, negoţul.
Populişti, practici şi ironici. Mulţi spun că spiritul comunitar atât de dezvoltat a făcut să triumfe pe aceste tărâmuri, unde niciodată n-a existat "experienţa comunistă", ceea ce-şi visau comuniştii. De fapt, e vorba de o trăsătură străveche, întărită de educaţia grundtvigiană (răspândită de scriitorul, moralistul, teologul, politicianul Nikolai Frederik Severin Grundtvig, 1783-1872). în secolul al XVII-lea, Robert Molesworth, diplomat englez la Copenhaga, adept al revoluţiei burgheze şi prieten al filozofului John Locke, scria în capitolul despre religie, spiritualitate, educaţie: "N-am mai întâlnit o ţară ca asta, unde orientarea unui întreg popor să fie toată o apă şi un pământ. Nu întâlneşti pe nimeni cu talente sau capacităţi speciale, nimeni care s-ar fi evidenţiat prin studiu sau meserie, nu există entuziaşti, nici nebuni, zănateci sau fantaşti. Toţi sunt oarecum la fel. Toţi ţin neabătut calea pavată a mediocrităţii, care nu e nici cea mai rea, nici cea mai bună, fără a coti nici la stânga, nici la dreapta.Vreau să aduc însă o laudă, aceea că oamenii simpli ştiu să scrie şi să citească".
Deosebirea între Molesworth şi danezii de azi, care îşi descriu firea medie şi prozaică în mod pozitiv, ca urmare a unui caracter naţional democratic, este precum deosebirea între "Legile lui Jante"(Janteloven) şi textele de muzică uşoară. Aceste "legi", în formularea scriitorului Aksel Sandemose, au pus o pecete indelebilă asupra identităţii daneze:

1. Să nu te crezi cineva.
2. Să nu crezi că eşti la fel de important ca noi.
3. Să nu crezi că eşti mai inteligent ca noi.
4. Să nu-ţi imaginezi că eşti mai bun ca noi.
5. Să nu crezi că ştii mai multe decât noi.
6. Să nu crezi că eşti mai breaz ca noi.
7. Să nu crezi că tu unul eşti bun de ceva.
8. Să nu râzi de noi.
9. Să nu crezi că se sinchiseşte cineva de tine.
10. Să nu crezi că ne poţi învăţa pe noi ceva.

Reversul pozitiv al acestor legi din Jante ar fi:
1. Să ştii că noi ceilalţi contăm pe tine.
2. Trebuie să-ţi dai seama că 4-5 oameni cel puţin - apropiaţii tăi - depind cu totul de tine.
3. Să ştii că noi ştim că în tine e ceva bun şi valoros, de care avem nevoie.
4. Să ştii că ai unele însuşiri la care ţinem.
5. Să ştii că şi noi ştim cum e să te simţi lipsit de importanţă, singur şi nenorocit.
6. Să ştii că locul tău e lângă noi.
7. Să ştii că vom face multe pentru tine.
8. Să ştii că viaţa ta şi existenţa societăţii noastre depind în mare măsură de eforturile tale.
9. Noi - tu şi cu mine - putem rezolva problemele împreună.
"Noi" - motiv de mândrie; eul - nimic fără "noi". Cu totul altfel decât în lumea latină, unde fiecare individ se crede geniu, iar comunitatea poate fi adesea uitată.

*
* *
Concepţia despre danezi ca popor prin esenţă democratic are o lungă istorie. Primul text danez, din 1241, Legea Iutlandei (Jydske Lov) din 1241, începe prin: "Ţara trebuie construită cu ajutorul legii." Pe vremea vestitului istoric şi dramaturg Ludvig Holberg (1684-1754) se conturase deja un fel de specific danez-norvegian-holsteinian. în comediile celui care a fost comparat cu Molière şi Goldoni s-a impus "un spirit burghez popular, adică simplu, practic şi ironic (subl.mea)..."
Dar formularea identităţii daneze s-a concretizat în perioada războaielor napoleoniene şi romantismului. Aşa-numita Epocă de Aur - Guldalderen - a început printr-o mare înfrângere a Danemarcei: la 1807 englezii au distrus flota, simbol al forţei daneze, care a oprit negoţul din care se câştigase secole întregi, şi tot atunci, danezii au trecut de partea francezilor, în războaiele napoleoniene, de unde li s-a tras ulterioara fărâmiţare. Statul s-a declarat falimentar în 1813 (în treacăt fie spus, tot în 1813 s-a născut şi Kierkegaard, anul în care, vorba lui, "multe bancnote fără acoperire au fost puse în circulaţie"...) în 1814 danezii au fost nevoiţi să renunţe la Norvegia şi să încheie pace cu Suedia; atmosfera de depresie se poate vedea în vestitele cântece patriotice care se cântă şi azi - unul de Grundtvig "Langt højere bjerge" (pe ideea că unii au munţi înalţi, dar danezii nu-şi doresc decât câmpia unde toţi sunt la fel: democraţia ... spiritul pragmatic) şi altul de Poul Martin Møller, profesorul lui Kierkegaard, "Glæde over Danmark". Se spune că aşa a început "expansiunea înăuntru". După atâtea umilinţe, după retragerea în sine, danezii s-au "adunat" şi au început să acorde atenţie conturului spiritual, reflectat în muzică, pictură, literatură.
Epoca de aur, asociată cu paradisul pădurilor de fagi şi al vapoarelor plutind în lumina aurie a apusului, perioadă a începutului bunăstării, cu dezvoltarea industriei şi a manufacturilor, a cercetării, a ştiinţelor naturii, a dat naştere şi acelei culturi populare, devenite - cu totul altfel decât în statele europene mai mari - predominantă. Faptul că păturile mijlocii, în special ţăranii cu pământ propriu, şi-au conturat în Danemarca o atât de puternică identitate, e legat în primul rând de teologul Grundtvig. Deşi romantic, spiritul său pragmatic a creat liniile de forţă ale dezvoltării ulterioare daneze:
"Când eşti prea-ncrezut, nici somnul nu-ţi mai vine.
Să rămâi cu picioarele pe pământ e mai bine".
Convins că evoluţia unui popor depinde în cea mai mare măsură de credinţa sa, dar şi de educaţie, a impus aşa-numita folkeoplysning" (luminarea poporului) care continuă până în zilele noastre ("educaţia adulţilor"). Lucrând pentru simplificarea teologiei, scriind predici şi cântece bisericeşti (devenite azi adevărate cântece populare), Grundtvig a readus în prim plan vechile mitologii, traducând Gesta Danorum, reeditând legendele precreştine islandeze şi readucând în atenţia lumii miturile nordice. Lui i se datorează faimosul vers-dicton de la temelia democraţiei daneze: "Vrem o societate în care foarte puţini să aibă prea mult, şi încă şi mai puţini, prea puţin" (Hvor få har for meget, og færre for lidt)
Un evident optimism faţă de posibilităţile oamenilor de a evolua, legat şi de o anumită bunăstare a celor "asiguraţi" din punct de vedere material... defineşte grundtvigianismul. Cei "neluminaţi" rămâneau în latenţă incompatibilă cu spiritul întreprinzător şi succesul familial agrar, cu acea "şcoală practică în chestiuni de democraţie". Din grundtvigianism s-a dezvoltat bunăstarea de astăzi a Danemarcei, cu întreprinderi mici şi mijlocii inventive, flexibile, care pot fi oricând adaptate şi restructurate (fără ca statul să fie obligat să subvenţioneze întreprinderi nerentabile în plan internaţional), cu acceptarea orientărilor politice de orice natură (populismul, participarea tolerantă la putere), cu învăţământul gratuit şi protecţia mediului înconjurător. Aş îndrăzni chiar să afirm că "dezvoltarea durabilă" pe care se întemeiază politica nordică a zilelor noastre, e tot un produs grundtvigian.
Din concepţia democratismului popular (folkelighed) s-a dezvoltat o adevărată Weltanschauung, dar şi un model etic şi social care a schimbat definitiv spiritul danez. Libertatea bisericii populare, folkekirke, educaţia "liberă", cultura politică respectând libertăţile şi drepturile tuturor, toate acestea au dus, între altele, la "a treia cale" - între socialism şi capitalism - , la evitarea oricărei dictaturi - atât a majorităţii, cât şi a minorităţilor. O "câmpie" fără piscuri, dar foarte sigură pentru toţi.
Şi totuşi, Epoca de Aur nu a lansat doar egalitarismul. Contemporanul H.C. Andersen, povestitorul care, pe lângă sufletul de poet, mai avea şi un altul, de jurnalist-reporter, scria, pornit la 1840 într-o călătorie prin Europa:
"Nu se vede totul la fel de bine de jos! Urcaţi muntele! Lăsaţi aerul proaspăt al înălţimilor să adie, bucuraţi-vă deopotrivă de ceea ce e măreţ afară şi frumos acasă!"
Munţii - inegali - cărora Grundtvig le considera preferabile cîmpiile (democraţia), sunt pentru Andersen simbolul năzuinţei. Există voci care afirmă că marii creatori ai micului regat, atât Andersen cât şi Kierkegaard (individualist până în pânzele albe, îndemnând individul să se însingureze cu datoria sa, să se confrunte cu marile tensiuni existenţiale), n-ar fi deloc danezi, prin prea puţina lor modestie şi exacerbarea eului.
Din comunitarismul şi individualismul acelor vremuri s-au conturat două "cărări" ulterioare ale dezvoltării daneze: pe lângă aceea a educaţiei populare şi a renaşterii naţionale, trasată de Grundtvig, cealaltă e deschiderea către lume, "abordarea internaţionalistă" (dominată de figura istoricului literar Georg Brandes).

Publicul european a observat că există identităţi naţionale în nord abia pe la 1750. In 1748 Montesquieu scria că după căderea imperiului roman, Scandinavia e "izvorul libertăţii Europei". Treptat, clasiciştii au început să se intereseze de germani, goţi, celţi şi vikingi. La care a contribuit şi conceptul "bunului sălbatic" (Rousseau şi nu numai), ca şi idealizarea libertăţii germanic-nordice într-un mod anistoric. Conceptul modern de "danitate" (danskhed) s-a creat abia în secolul XIX-lea; limba literară, dansk rigsmål, provine din copenhagheză şi zeelandeză, după cum "peisajul naţional danez", care a început să fie luat în seamă ca imagine fizică a spiritualităţii naţionale încă din romantism, se conturează definitiv ca fiind peisajul plat din Zeelanda (şi nu se prea potriveşte cu Iutlanda, Bornholm, unde există totuşi unele denivelări...) Poetul Kaj Munk, vestit pentru păstrarea flamurii naţionale în perioada rezistenţei antihitleriste, îşi dorea să citească şi despre alte dimensiuni în peisaj, nu doar despre "valurile mici din Øresund sau coroanele pomilor din Charlottenlund"...
în 1946, dramaturgul Kjeld Abell descria danitatea ca pe o "cetate de mătase", în piesa Silkeborg (chiar aşa se traduce numele acestui oraş, care există în realitate). Mătasea pe care nici un duşman nu o poate învinge: la prima vedere moale şi mlădioasă, se umflă în furtună, devine o apărătoare puternică precum flamura victorioasă care mătură totul în jur. în vreme de război danezul e brav, în vreme de pace e negustor sau ţăran plin de umor, sceptic faţă de autorităţi şi cuvinte mari, gata să ochească ocaziile, dar nu totdeauna investind energie pentru a le exploata - numai să se simtă el bine, să îi fie hyggelig. A fi danez, cred danezii, înseamnă să participi la un joc cu reguli ascunse, exprimând indirect mai multe niveluri, ştiind că ascultătorii înţeleg ce se ascunde dincolo de prima suprafaţă. Dar nu e acest năvod de înţelesuri însăşi definiţia consensului comunităţii - care dă viaţă simbolurilor, legându-le de importanţa comunicaţiei în viaţa socială.

*
* *
Unul dintre aceste niveluri stratificate în conştiinţa de sine a danezului rezonează în Evul Mediu: Harald Dinte Albastru, Gorm, creştinarea (sunt numai o mie de ani de atunci), mitul despre Holger Danske (ca. 750-800), pomenit şi în Cântecul lui Roland (Ogier le Danois).
Holger Danezul a fost fiul lui Gøtrik, rege în Iutlanda de Sud, care l-a trimis pe post de garant la curtea lui Carol cel Mare, căruia nu reuşea să îi plătească bir. în ciuda faptului că birul n-a fost plătit niciodată, diplomatul Carol cel Mare nu s-a răzbunat ucigându-l, ci l-a făcut curtean. Astfel Holger a fost unul din conducătorii oştilor împotriva maurilor. Legenda spune că la bătrâneţe l-a cuprins dorul de Danemarca şi a bătut tot drumul pe jos, fără odihnă, până în patrie. Ajuns acolo după mulţi ani de drum, s-a aşezat la o masă şi-a adormit. Se spune că mai doarme şi azi. De-a-lungul secolelor, barba i-a crescut în jurul mesei de nenumărate ori. Dar când Danemarca se va afla în pericol, se va smulge din încurcătura bărbii şi va prelua conducerea oştilor, iar sângele va curge şuvoaie "până la genunchi"! (Nu degeaba, în timpul ocupaţiei germane din cel de-al doilea război mondial, o grupare de rezistenţă daneză s-a numit "Holger Danske").
Statuia lui Holger se află în subteranele castelului Kronborg din Helsingør, în ciuda faptului că - la fel ca şi Amled (prototipul lui Hamlet) - ar fi trăit cu multe veacuri înainte de construirea castelului. (Amled însuşi a trăit se pare în jurul anului 500 pe insula Mors din fiordul Lim din Iutlanda de nord).
însuşirile lui Holger Danske nu ţin însă, aş îndrăzni să afirm, numai de structura subconştientului colectiv danez. în ciuda dorinţei danezilor de a se diferenţia de nemţi, Holger pare a fi avut un "destin" apropiat de cel al "apărătorului Germaniei", împăratul Friedrich I Barbarossa (1152-90), care a "preluat" pe la 1500 încărcătura unui mit legat mai înainte de nepotul său Friedrich III (1212-50). Se spune că bătrânul împărat n-a murit niciodată, ci mai doarme şi azi, în muntele Kyffhäuser din Thüringen, cu capul pe o masă în jurul căreia s-a-ncolăcit barba. Alături de el, cufundaţi în somn, sunt şi cavalerii săi. Se trezeşte odată în veac şi trimite un scutier să vadă dacă se mai rotesc trei corbi în jurul muntelui; atâta timp cât aceştia sunt acolo, înseamnă că Germania nu e în pericol, şi poate dormi mai departe; dacă au plecat, înseamnă că e nevoie de ajutorul său şi se va întoarce să îşi apere poporul. Mitul lui Barbarossa a devenit obiect de cult naţional-romantic, reînviat şi actualizat, de pe la 1800, de către Joseph Görres, Johann Gustav Büsching, fraţii Grimm, Friedrich Rückert, Hoffmann von Fallersleben, pomenit sentimental-ironic de Heine şi culminând cu sărbătorirea sa în anul 1840, expresie a dorului de unire a tuturor germanilor. Ulterior încărcătura sa a fost transferată asupra familiei Hohenzollern. Pe la 1866, Emanuel Geibel îi închina regelui prusac Wilhelm I poezii în care îl numea "noul Barbarossa", în nădejdea că vulturul prusac va alunga corbii, făcând astfel posibilă reîntoarcerea împăratului. Un monument uriaş construit pe Kyffhäuser îi prezenta pe Friedrich Barbarossa şi Wilhelm "Barbablanca".
Oare cum ar fi luptat, la o adică, Holger Danske şi Friedrich Barbarossa unul cu altul, în timpul multelor războaie dano-germane?
De altfel, continuând comparaţia, aceeaşi nevoie de ocrotirea conferită de simbolurile trecutului poate fi recunoscută şi în cântecul românesc despre Ştefan Vodă: "n-o muritu / Num-un pic o adormitu". Sau în faimoasa invocaţie din finalul Doinei lui Eminescu (Ştefane, Măria Ta, /Tu la Putna nu mai sta,/ Las' arhimandritului/ Toată grija schitului ... /Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând.../ Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară...")
Holger Danske, Barbarossa, Ştefan cel Mare - trei naţiuni diferite şi-au pus nădejdea în ei. Care în mai mare măsură şi mai îndelung? (Astăzi, ca salvare împotriva globalizării, în Danemarca o... specie de roşii daneze se numeşte "Holger Danske"... Pe când vom lansa şi noi roşiile româneşti "Ştefan cel Mare"?)

Când se vorbeşte de graniţa cu Germania, e inevitabilă referirea danezilor la Tyra Danebod (900-940), nevasta lui Gorm cel Bătrân, care a chemat danezi din toate provinciile şi la "rădăcina peninsulei Iutlanda", la cel mai îngust loc între Danemarca şi Germania, i-a pus să construiască un zid de apărare. Zidul a fost numit Dannevirke (acum se află în Germania şi se numeşte Dänenwerk) - iar Tyrei i s-a spus de atunci Danebod, "Mântuirea danezilor". Tyra şi Gorm l-au adus în lume pe Harald Dinte Albastru, cuceritorul Norvegiei şi dătătorul de legi, cel care a creat "Danemarca Mare", creştin precum mama sa. La Jelling, o mare piatră, scrisă în rune, vesteşte: "Harald a pus să se facă aceste rune pentru Gorm, tatăl său şi Tyra, mama sa. Harald care a cucerit toată Danemarca şi Norvegia şi i-a creştinat pe danezi". Piatra are un Isus crucificat pe o ancoră. Cititorul român îşi va aminti îndată de Arald, personajul din "Strigoii" lui Eminescu, inspirat din acest Harald Dinte Albastru (deşi Eminescu îl atribuie avarilor, pomenindu-l totuşi pe Odin). Ca să nu mai vorbim că - probabil în urma lecturilor despre mitologia germană şi nordică - inclusiv magul cel bătrân din finalul "Strigoilor" pare copia adormitului Barbarossa (nu lipsesc din peisaj nici corbii. Doar că la Eminescu totul e mai metafizic - corbii albi şi negri sugerează ziua şi noaptea, ş.a.m.d.).
De la perioada ulterioară reformei, când daneza începea să se impună într-o lume vorbitoare de germană şi latină, la "Societatea Regală Daneză pentru Istoria Patriei şi îmbunătăţirea Limbii", 1745, şi la primul ziar danez Danske Magazin, drumul a fost presărat de neîncredere faţă de limba în care... nu se vorbea decât slugilor. A rămas de pomină catrenul poetului Christian Wilster:
Bărbatul deştept, învăţat şi profund,
Zmângălea hârtii-n latineşte,
Cu dama-n franceză, cu dogu-n germană -
Doar cu sluga-n daneză vorbeşte.

*
* *
Portretul "danezului adevărat", faţă de suedezi şi germani: ar fi cinstit şi de încredere! (dar la fel credeau şi ceilalţi despre ei, faţă de danezi). La prima vedere însă, danezii sunt cei mai "uşor-trăitori". De aceea li se şi spune "sudicii Scandinaviei" (mai ales în comparaţie cu norvegienii, fundamentalişti ai interiorizării).
Respectul faţă de "celălalt " e în mod egal împărţit către toţi, indiferent de starea socială, vârstă etc. De aceea, în zilele noastre oamenii se tutuiesc (vechile formule de politeţe sunt folosite rarissim, la curtea regală, sau de către persoane care vor să creeze o "distanţă"). Vestmintele contribuie şi ele la atmosfera degajată: oamenii se îmbracă sportiv, sau în jeans, îşi acoperă în mod puritan corpul, iar idealul supleţii şi al bunei alcătuiri trupeşti e întreţinut prin ore întregi de sport.
S-a vorbit despre "caracterul naţional danez între armonie şi micime". în descrierea vieţii interioare, portretul e definit între Grundtvig şi Biedermeier: munca oamenilor mărunţi pentru dobândirea pâinii cea de toate zilele, departe de infatuarea bogătaşului sau lăcomia speculantului. Egalitate, blândeţe, directeţe sunt cuvintele pozitive în caracteristicile daneze, stăpânirea sentimentelor e dată ca trăsătură de caracter care delimitează mai ales de germani. (Explozia de sentiment germană ar fi departe de armonia niciodată sălbatică a danezilor). Deşi existau îndoieli dacă nu cumva această armonie ascunde "o anumită slăbiciune", dacă umorul şi bunul simţ nu sunt şi o expresie a "neputinţei", a "lipsei de energie".
Simţul libertăţii individuale s-a dezvoltat mai ales între 1864-1920, datorită, mai ales, lui Georg Brandes(...). După încheierea primului război mondial şi redobândirea Iutlandei de Sud, prin referendum, a urmat aşa-zisa perioadă în care "nu mai e nevoie de eroi, fiindcă pacea nu are nevoie de eroi, ci de muncitori care ridică poduri" (versiune poetizată a discursurilor primului ministru Stauning). "Ridicătorii de poduri" sunt muncitori în stare să nu deschidă gura o zi întreagă, "să nu clipească", până termină ce au de făcut. (De exemplu, în zilele noastre, folosirea telefoanelor mobile e interzisă în timpul serviciului). Danezul "ridicător de poduri" (metaforic vorbind, dar şi la propriu - podurile între insule, cel spre Suedia şi proiectatul pod spre Germania fiind dovada pragmatismului celor care transpun metaforele în realitate) munceşte plin de elan, dar mai şi petrece. Degajarea purtării şi a vestmintelor ar putea crea impresia că lumea e abordabilă, că femeile sunt "accesibile". în realitate nu e deloc aşa. O atingere din greşală pe stradă sau în autobuz e considerată un fel de jignire. Oamenii merg pe stradă atenţi să nu intre unul în "aura" celuilalt. Un "nu" este totdeauna respectat. Iar despre viaţa particulară, nimeni nu vorbeşte.
Nici despre moarte sau supărare nu-i place danezului să vorbească. A întrista sau a nelinişti semenii cu propriile probleme e o necuviinţă. Sentimentele puternice nu trebuie arătate în public, opiniile nu se exprimă cu vehemenţă. în loc de vorbe mari e preferat umorul. Desigur, adevărul trebuie spus: în viaţa privată, cât şi în cea politică, danezii obişnuiesc să-şi spună lucruri dure - dar modul de a le spune rămâne plăcut. Umorul îndulceşte şi cele mai amare situaţii. "Dacă am studiat ceva în profunzime şi până la ultimele consecinţe, acesta e comicul... Râsul e necesar pentru contrast" spunea Kierkegaard.
Din punctul meu de vedere, danezii alcătuiesc o naţiune pragmatică, visând să fie naţiune culturală. Din contrastul peisajului plat exterior cu peisajul ideal interior, al marilor înălţimi (Kierkegaard, Andersen, Oehlenschläger, Grundtvig...) se naşte profilul lor - de neuitat pentru cine cercetează multinaţionala Europă.