Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
în căutarea Paradisului pierdut de Anca Crivăț

Anonim, Călătoria Sfântului abate Brendan, Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, tabel cronologic, traducere, note şi comentarii de Emanuel Grosu. Studiu introductiv de Corin Braga. Ediţie bilingvă. Iaşi, Polirom, 2018.

„Spre Răsărit“ – sau, în altă versiune, „la început“ – „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“; este ceea ce ne spune cartea Genezei (citim selectiv capitolele al doilea şi al treilea); grădina i-a dat-o lui Adam să locuiască în ea şi să o lucreze. Acolo Adam a pus nume tuturor vieţuitoarelor, acolo a fost plăsmuită Eva, acolo s-a petrecut gustarea fructului oprit, de-acolo au fost alungaţi părinţii omenirii. În spatele lor porţile grădinii s-au închis păzite de heruvimi şi de „sabia de foc cea rotitoare“. Grădina – pe greceşte parádeisos, Eden – numele ebraic care înseamnă „desfătare“: grădina desfătărilor. În paralel cu textul biblic, memoria culturală păstrează, de dinainte de afirmarea creştinismului, amintirea unei vîrste de aur care găzduieşte o umanitate ce nu cunoaşte nici un fel de suferinţe, dar şi amintirea unor spaţii post mortemdestinate drepţilor (Cîmpiile Elizee, Insulele Fericiţilor) sau a unor ţinuturi unde o organizare politică perfectă îi face pe oameni fericiţi (Atlantida platonică). Aşa cum arată Jean Delumeau într-o carte celebră1, originile veterotestamentare şi greco-latine sînt sintetizate de autorii creştini din primele secole într-o concepţie nu întotdeauna coerentă în privinţa detaliilor, dar unitară în liniile ei fundamentale: paradisul terestru există, deşi este inaccesibil; asta nu îl impiedică să rămînă o ţintă a căutărilor: chiar dacă grădina este închisă, împrejurimile ei trebuie să fie mirific de bogate şi nu e puţin lucru să ajungi acolo, străbătînd pericole şi înfruntînd tot felul de monştri.

Evul Mediu european a crezut constant că acest loc în care primii oameni şi-au decis condiţia există undeva, pe pămînt. Hărţile medievale îl marchează cu regularitate, iar majoritatea călătorilor europeni care parcurg drumurile asiatice – sau care stau în cabinetul lor redactînd cărţi de călătorii imaginare ce trec drept jurnale ale unor călătorii reale – îl pomenesc mereu şi regăsesc semne ale apropierii lui în zonele pe care le străbat. Ştim că a fost localizat pe rînd în Armenia, în Media, în Palestina, în sudul Arabiei, în zona fertilă dintre Tigru şi Eufrat, în China, în India, în Ceylon şi în Sumatra. Toma de Aquino nu exclude situarea lui sub ecuator. Dante îl află pe culmea muntelui Purgatoriului, în emisfera sudică, în punctul diametral opus Ierusalimului, scenă a Răstignirii: locul căderii omului şi al răscumpărării lui formează, astfel, o frumoasă simetrie. Cristofor Columb, încredinţat că a ajuns în Răsărit navigînd spre Apus, consideră că se găseşte în proximitatea Paradisului Terestru cînd contemplă vărsarea fluviului Orinoco în răstimpul celei de-a treia călătorii americane (1498-1500).

Această concepţie asupra Paradisului, dominantă în cadrul creştinismului medieval occidental, intersectează tradiţia nordică a Irlandei (Hibernia, cum o numeau cei vechi) în care povestiri cu conţinut escatologic ale mitologiei celtice sînt creştinate în diferite grade începînd cu secolul al VI-lea şi propun un univers literar unde un loc central este ocupat de un tărîm supranatural pe care cercetătorii l-au asemănat adesea cu Insulele Fericiţilor ori cu Cîmpiile Elizee. În acest cadru apare o scriere problematică din multe puncte de vedere (datare, surse, gen literar etc.): Călătoria sfîntului abate Brendan (Navigatio Sancti Brendani abbatis), al cărei autor a rămas necunoscut.

Acest text este publicat pentru prima oară în româneşte de către editura Polirom (Colecţia „Biblioteca medievală“) în ediţie bilingvă îngrijită de Emanuel Grosu. Aceluiaşi autor îi aparţin traducerea (condusă cu fineţe), notele şi comentariile (generoase), tabelul cronologic şi un studiu erudit (Geografia unui ocean de simboluri: o lectură „uşoară“) care discută spinoasa chestiune a datării – probabil secolele VIII-IX – aducînd argumente personale în favoarea unei datări de început de secol IX; catalogarea surselor (hibernice şi creştine), alegoria personajelor, abordarea literară a timpului şi spaţiului precum şi analiza valorilor simbolice ale numerelor situează opera în lumina multiplelor relaţii pe care le întreţine cu scrierile patristice şi cu literatura didactică a latinităţii medievale.

Un pasionant şi consistent studiu introductiv (Călătoria Sfîntului abate Brendan şi immrama irlandeze) este semnat de Corin Braga, experimentat cercetător al imaginarului medieval care-i înfăţisează cititorului acest textprivit din perspectiva mitologiei şi a literaturii celtico-irlandeze. Asistăm, mai întîi, la o prezentare detaliată a genurilor narative hibernice care vorbesc despre accesul la „tărîmul celălalt“, în special echtrai , „aventuri“ centrate pe descrierea aspectului fabulos al acestui tărîm şi immrama, călătorii maritime care îi poartă pe protagonişti printre pericolele şi fenomenele mirabile ale unui univers populat de făpturi pentru plăsmuirea cărora îşi dau mîna imaginarul tradiţional irlandez şi cel creştin. Apoi, cercetătorul prezintă morfologia narativă a genurilor respective precizînd care sînt secvenţele narative fundamentale şi motivele recurente: astfel, „materia irlandeză“ este atent analizată conform modelului structuralist al lui V. I. Propp, arătîndu-se, în acelaşi timp, în ce mod aceasta s-a modificat printr-un proces continuu de resemantizare din perspectivă creştină.

Sfîntul Brendan, sărbătorit pe 16 mai în calendarul catolic, a fost un călugăr irlandez care a trăit între 484 şi 577, a întemeiat o mănăstire la Clonfert şi a întreprins, după cît se pare, o serie de călătorii maritime. Navigatio..., o naraţiune complet fictivă, desigur, despre călătoria sa de şapte ani în căutarea insulei paradisiace (Terra Repromissionis Sanctorum – „Pămîntul făgăduinţei al celor Sfinţi“) a avut un succes remarcabil: s-a transmis în 141 de manuscrise şi a fost tradusă în aglo-normandă, în dialect toscan şi veneţian, în franceza veche, în catalană şi germană. Interesant este că textul este „adaptabil“: e integrat în enciclopedia în versuri Image du monde (1245) a lui Gossuin de Metz şi în versiunea catalană a compilaţiei hagiografice a lui Iacobus a Voragine, Legenda aurea. Hărţile şi atlasele medievaleşi renascentiste păstrează amintirea unei Insule a Sfîntului Brendan pe care o localizează în diferite locuri: spre sud, în dreptul Africii; în apropierea Ecuatorului, între Insulele Capului Verde şi Insula Cipangu, Japonia de azi. La începutul secolului al XVIIIlea încă existau exploratori care o căutau. Nu au lipsit nici cei care să creadă că sfîntul irlandez este primul european care ar fi ajuns în America.

Ce oferă textul? Un palpitant periplu insular de şapte ani a cărui desfăşurare e marcată de principalele etape ale calendarului liturgic: într-o insulă sînt mese care se aştern singure, în alta trei coruri – de copii, de tineri şi de bătrîni – intonează neîntrerupt psalmi, o alta e populată de păsări ce sînt, de fapt, îngerii ce n-au fost capabili să se împotrivească ferm „duşmanului strămoşesc“, o alta este spinarea unui monstru marin; navigatorii asistă la lupta dintre un grifon şi o pasăre gigantică, traversează o mare transparentă pe fundul căreia văd cum înoată peştii; după ce trec de o coloană de cristal înconjurată de o plasă (axis mundi?) ajung aproape de infern şi stau de vorbă cu Iuda care îşi petrece zilele de duminică şi perioadele de mare sacralitate liturgică în afara infernului, pe o stîncă din mijlocul oceanului; în fine, Brendan şi însoţitorii săi acostează în insula paradisiacă a cărei lumină este Christos: aici află că drumul le-a fost atît de lung (textul ne spune că putea fi străbătut în nu mai mult de un ceas!) fiindcă Domnul a vrut să le arate tainele Sale din marele ocean. Aşadar, ne aflăm în faţa unui itinerar spiritual – o alegorie a parcursului individual al mîntuirii ce are drept premise pelerinajul şi călătoria de cunoaştere: o extrem de interesantă ţesătură de doctrină creştină, conţinuturi mitico-folclorice, date din zestrea erudiţiei de tip enciclopedic şi indicii de realism (cum se construieşte ambarcaţiunea curragh, de pildă). Medievalii au citit-o, probabil, cu sufletul la gură. Mai avem, oare, apetenţa lor de a căuta Paradisul, măcar prin lectură?

1 Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 7-24.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara