Numărul curent: 32

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
N-aveţi un bilet în plus? de Alex. Ştefănescu


Noiembrie 2002, ora 18. A plouat toată ziua, au căzut şi câţiva fulgi de zăpadă. De un sfert de oră s-a făcut noapte brusc, ca iarna, şi bate un vânt rece, şfichiuitor. Bucureştenii se grăbesc spre casă. Spre casă sau spre Teatrul Naţional, unde au ocazia - rară - să-l vadă pe Dan Puric în spectacolul Vis. Să vadă, de fapt, un spectacol Dan Puric.

Deşi spectacolul va avea loc în Sala Mare a Teatrului Naţional, sală nu mare, ci uriaşă, toate locurile sunt de mult vândute şi sute de oameni fără noroc aruncă mereu celor din jur, ca pe o undiţă, întrebarea "N-aveţi un bilet în plus?". Printre ei se agită şi traficanţii de bilete, care au inclus în această seară, în preţ, un "adaos comercial" fabulos.

Mai este o oră până la începerea spectacolului, dar lumea se grăbeşte să intre în sală ca să fie sigură că nu rămâne pe afară. Succesul este prezent şi vizibil de pe acum, în întunericul misterios al încăperii, ca o fosforescenţă a aerului.

Când începe spectacolul şi Dan Puric apare, singur, în spaţiul vast al scenei, mă gândesc... la filmele americane. La mijloacele costisitoare la care recurg producătorii de la Hollywood ca să-şi asigure succesul la public. Maşini care urmează să se lovească una de alta şi să facă explozie, ambarcaţii menite unor scufundări spectaculoase, helicoptere care se vor prăbuşi în prăpăstii... Plus pistoale automate cu un tir infernal, de trei mii de gloanţe pe minut, monştri computerizaţi, extratereştri... Plus haine sofisticate, peruci, bijuterii (fie şi false, ca şi filmele)... Plus armatele de figuranţi...

Dan Puric obţine şi el un succes hollywoodian fără nimic din această recuzită. Se foloseşte de fizionomie, de mâini, de picioare şi mai ales de inteligenţa lui artistică, ieşită din comun. Se exprimă exclusiv prin el însuşi. Când se termină spectacolul, nimeni n-are de strâns nici un decor. Artistul se ia pe sine şi pleacă acasă.

Nu există stare de spirit pe care Dan Puric să nu o poată exprima, făcând un mijloc de exprimare din propria lui fiinţă. Este, succesiv, tandru, îndrăgostit, ruşinat, înfricoşat, entuziast, victorios, confuz, năuc (ca Chaplin), sarcastic, visător, este om, un om complet.

Dar şi mai surprinzătoare, adevărată magie, este capacitatea lui de a-i face pe spectatori să "vadă" pe scenă diverse alte personaje sau animale, case, grădini etc. Toate acestea nu există, dar pantomima genială a lui Dan Puric le sugerează, le conferă o existenţă ipotetică fulgurantă, încât ai putea să juri că le-ai întrezărit cu adevărat (iar dacă ai avea la dispoziţie un aparat de fotografiat, ai fi tentat să le şi fotografiezi, pentru a constata apoi, bineînţeles, la developarea filmului că pe scenă nu se găsea decât actorul).

Când Dan Puric joacă rolul toreadorului, mimica şi gesticulaţia lui fac ca, în întuneric, să se configureze şi taurul negru, cu ochii strălucind de furie. Când el cântă la un pian imaginar stând pe un scaun imaginar, se "vede" pianul, cu capacul care îi cade pe degete pianistului şi cu pedalele apăsate nervos de picioarele lui, se "vede" scaunul, întors energic în stânga şi-n dreapta de mişcările celui ce stă pe el. Când artistul interpretează rolul evadatului (într-o parabolă politică plină de dramatism, greu de uitat), pe scenă se înalţă instantaneu zidul înalt şi zgrunţuros care trebuie escaladat.

Dan Puric nu se rezumă să joace roluri, el creează, singur, o lume. Când se aprinde lumina în sală şi ne ridicăm toţi în picioare, ca să-l aplaudăm, frenetic, această lume dispare, ca un miraj. Se retrage în mintea celui care a creat-o, dar rămâne şi în amintirea noastră, ca un vis. (Inspirat titlul spectacolului, Vis!)

La ieşire, îl aşteptăm, ca să-i strângem mâna. îl aşteaptă şi ziarişti, oameni de afaceri. Un copil se desprinde din mulţime şi, dorind din toată inima lui de copil să-l răsplătească, îi întinde tot ce are el mai valoros, o bancnotă de 100.000 de lei. Dan Puric se înduioşează. îi joacă ochii în lacrimi. Şi nu mimează.