Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Mormântul lui Andreescu... de Radu Bogdan


Mărturia de faţă se vrea un document al unor imbolduri, fapte, circumstanţe, atitudini, mentalităţi, împliniri şi eşecuri rămase până azi total necunoscute opiniei publice, în ciuda importanţei cu care, la vremea lor, şi-au jucat, în bine sau în rău, adesea imprevizibil, rolul contributiv. Ceea ce ofer cititorului e însă numai un rezumat, foarte restrictiv, pentru că abundenţa de ipostaze şi întâmplări nu se lasă cuprinsă în spaţiul a numai două pagini de gazetă.
E vorba de istoricul monumentului funerar din Cimitirul Bellu Militar (lotul rezervat membrilor Academiei Române) acea lespede masivă de marmoră cenuşie care - vegheată de o copie în bronz, uşor modificată, a Rugăciunii lui Constantin Brâncuşi - adăposteşte mormintele a patru mari pictori ai noştri: Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady.
În legătură cu realizarea acestui monument - rezultat din voinţa susţinută şi cu suportul financiar al Academiei - nu a fost publicată la vremea respectivă vreo ştire în presă. Nici mai târziu considerente de ordin politic nu au permis o relatare exactă şi amănunţită a faptelor, destinată a vedea lumina tiparului. După trecerea a mai bine de un deceniu de la darea în folosinţă a celor patru morminte catalogul Opera lui Brâncuşi în România, întocmit de Barbu Brezianu, a pus în circulaţie, atât pe plan naţional cât şi internaţional - neamendându-le până azi în vreuna din ediţii - o seamă de informaţii pe cât de incomplete sub raport profesional, pe atât de necorespunzătoare, în parte, cu adevărul. Vina lui Barbu Brezianu în această privinţă este minoră. El a fost până la un punct victima circumstanţelor la care am făcut aluzie. Restabilirea celor petrecute în realitate se impune deci odată mai mult, deşi motivaţia principală a ceea ce mi-am propus e dictată de voinţa interpretării corecte a unei perioade zbuciumate din istoria noastră politic-culturală.
Direct implicat în succesivele acţiuni soldate cu înfăptuirea monumentului şi totodată unic supravieţuitor din rândurile puţinilor participanţi la întâmplările din epocă, între februarie 1950 şi octombrie 1964, mă simt dator la capătul de mileniu în care se înscriu cei 150 de ani de la naşterea lui Andreescu, să evoc întru memoria timpurilor viitoare coloratele avataruri ale unui demers care, pornit dintr-un gând pios şi un avânt cultural, a sfârşit prin a da prilej realităţii politice să-şi trădeze - o dată mai mult şi uneori cu involuntar negru umor - adevărata faţă.
Totul a început din acea zi de februarie 1950 când am păşit pentru întâia oară pragul Mânăstirii Ţigăneşti, de lângă satul Ciolpani din judeţul Ilfov, unde fusesem informat de familia lui Andreescu că s-ar afla depuse osemintele sale. Le-am găsit într-adevăr, pe un raft dosnic din osuarul mânăstirii, păstrate într-o mică raclă de lemn, laolaltă cu rămăşiţele pământeşti a încă cinci membri ai familiei. Pe trei dintre cranii fusese notat de călugăriţe cu creion chimic, "I. Andreescu", "Petrache", "Trifilia". Situaţia constatată îmi demonstra cu evidenţă că osemintele pictorului, după ce fuseseră îngropate pe o perioadă de şapte ani la Bellu, rămăseseră fără loc de veci altul decât cel - expus mai mult sau mai puţin vederii şi susceptibil de a fi tulburat - din osuarul Mânăstirii Ţigăneşti, mânăstire cu care se dovedea că familia avusese strânse legături. Practic vorbind - şi în raport cu intenţia de a-i asigura un lăcaş funerar unde, asemenea lui Mihai Eminescu, ţara să-i poată aduce perpetuu lui Ioan Andreescu omagiul postum - artistul nu avea propriu-zis un mormânt. Aşa s-a născut în mintea mea intenţia de a-i hărăzi unul.
Cuvântul hotărâtor îl avea de spus Sfatul Popular al Capitalei, numai el avea autoritatea acordării unei parcele de pământ corespunzătoare, fie într-un parc, fie la Bellu, cel mai prestigios dintre cimitire. Eram pe vremea aceea inspector şef în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, devenit "Comitetul pentru artă". 1950 fiind anul centenarului naşterii lui Andreescu, fusesem însărcinat cu pregătirea şi organizarea marii expoziţii comemorative a pictorului şi a altor câteva acţiuni legate de respectiva aniversare. Aveam deci posibilitatea unui contact oficial cu orice institu-ţie de stat din Bucureşti, în măsură să-mi acorde sprijin pentru rezolvarea unor probleme aferente omagierii artistului. Consimţământul familiei pentru reînhumarea lui Andreescu îl obţinusem fără dificultate. Şi cu toate că demersul meu nu făcea parte din planul de acţiuni al Comitetului (datorită presupuselor implicaţii religioase pe care le-ar fi putut comporta) nu întâmpinasem vreo dezaprobare a iniţiativei mele, socotită a avea un caracter oarecum privat, însă totuşi de un interes naţional.
Având în vedere atmosfera creată în jurul lui Andreescu cu prilejul sărbătoririi centenarului, Sfatul Popular al Capitalei nu mi-a refuzat concursul, dar vicepreşedintele său în epocă mi-a atras cu insistenţă atenţia că găsirea unei soluţii reclama timp. Conducerile Sfatului Popular al Capitalei s-au tot succedat, am reînnoit de fiecare dată legătura cu respectivul preşedinte sau cu adjunctul său, promisiunile iniţiale au fost reiterate, tot astfel recomandarea de a avea răbdare. Aşa s-au scurs în aşteptare treisprezece ani! Sar peste acest interval presărat uneori cu peripeţii de un trist pitoresc, în care eforturile mele au întâmpinat tot felul de impedimente fără să-mi fi atins scopul.
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată în 1963, odată cu numirea în postul de prim secretar al Academiei a profesorului universitar Dumitru (Mitu) Dumitrescu. Inginer cu înaltă calificare şi personalitate notorie în domeniul mecanicii hidraulice, Mitu Dumitrescu era în acelaşi timp un pasionat colecţionar de artă, posesor printre altele al celebrului tablou de Andreescu Pădurea de fagi, privilegiu de care se bucura datorită concursului meu. Aşa se face că eram cu dânsul într-o foarte cordială relaţie, având, totodată, calitatea de a-i fi consilier artistic. Dornic să se dedice cauzei artistului pe care îl venera, gândul de a-şi pune în joc întreaga autoritate pentru traducerea în fapt a monumentului a pus stăpânire pe el.

O primă acţiune a fost aceea de a solicita Centrului de cercetări antropologice al Academiei efectuarea unei expertize care să ducă la identificarea sigură a componentelor scheletului artistului, dat fiind că acestea se amestecaseră cu celelalte rămăşiţe mortuare din mica raclă pomenită. Nu mică mi-a fost uimirea să constat cu acest prilej că în răstimpul celor zece ani de când văzusem prima oară osemintele lui Andreescu, dispăruse o mare parte dintre ele. Buna conservare a ceea ce mai rămăsese a îngăduit totuşi o identificare certă. Cu încuviinţarea familiei, osemintele nu au mai fost depuse la Mânăstirea Ţigăneşti, ci au rămas până în clipa înmormântării în păstrarea Centrului de cercetări antropologice. Încă un scurt timp să fi trecut şi nu am mai fi avut ce înhuma! Abia mai târziu am căpătat din partea unei autorităţi ecleziastice avizate explicaţia a ceea ce se petrecuse de fapt.
Există o practică de cult căreia i se dă curs la Mânăstirea Ţigăneşti, precum şi la alte lăcaşuri monahale similare: aşa numita sărbătoare a pomenirii morţilor, a moşilor, adică a strămoşilor. Ea are loc de trei ori pe an, în sâmbăta Rusaliilor, când se pomenesc "moşii de vară", în sâmbăta din preajma zilei Arhanghelilor, când se pomenesc "moşii de toamnă" şi în sâmbăta duminicii lăsatei secului de carne, când se pomenesc "moşii de iarnă". La aceste trei soroace se face "Pomenirea tuturor morţilor din veac adormiţi", conform celor prescrise de Sfânta Scriptură şi trecute în cărţile de slujbă. Sunt parastase cu ocazia cărora osemintele din osuar sunt sfinţite cu ulei şi mai ales cu vin iar apoi aruncate într-un puţ săpat chiar în inima osuarului; în cele din urmă rămân păstrate numai craniile, care urmează a fi înşiruite pe rafturile acestuia.
Problema începuse să capete un caracter acut. Nu era rezolvată nici stabilirea locului, nici conturarea unei perspective concrete privind monumentul funerar capabil să corespundă cerinţelor impuse de însemnătatea culturală şi prestigiul naţional al celui ce urma să fie îngropat.
Tot tărăgănându-se, lucrurile şi-au aflat în cele din urmă o soluţie la care nimeni nu sperase. Prim-secretarul Academiei a avut prilejul să-l cunoască pe Emil Bodnăraş; cum bine se ştie, un personaj politic foarte influent şi care ocupa înalte funcţii pe linie de partid şi de stat. "Cum? După atâţia ani de zile Andreescu nu are mormânt şi continuă să zacă neîngropat?! Ce ruşine!" - mi-a povestit Mitu Dumitrescu că a exclamat Bodnăraş, pus la curent. "- Să nu cumva să afle tovarăşul Dej ce s-a întâmplat. O să se supere şi o să ne tragă un perdaf de-o să-l ţinem minte! Aşa că nu vreau nici un fel de publicitate. Uite însă ce-ţi promit: am să vă dau nu numai un loc, ci o întreagă, largă, porţiune de pământ în Cimitirul Bellu Militar, unde să fie îngropaţi academicienii şi soţiile lor!" La îndemnul lui Emil Bodnăraş şi fără să cunoască amănunte, Gheorghe Gheorghiu-Dej a semnat într-adevăr un decret în consecinţă. Totul pare de necrezut. Nu am însă motive să pun la îndoială ceea ce mi-a relatat Mitu Dumitrescu. A respectat consemnul, dezamăgit şi plin de amărăciune, dar n-a abandonat niciodată ceea ce îşi propusese, investindu-şi în continuare energia.
În ciuda elanului pe care îl manifesta urmărindu-şi ţelul, Dumitru Dumitrescu s-a trezit curând într-un impas: nu prevăzuse restricţiile financiare, foarte precise, ale Academiei. Descumpănit, m-a chemat la dânsul şi mi-a spus: "Pentru amenajarea unei pietre tombale individuale fondul bugetar de care dispun se limitează la maximum 8000 de lei! Cu suma aceasta acopăr doar cheltuielile unei plăci funerare foarte modeste, corespunzând normelor obişnuitului model standard. Aaa, dacă ar fi fost vorba de un mausoleu destinat mai multor artişti puteam dispune chiar şi de 200.000 de lei..."
Atunci, în disperare de cauză - şi amintindu-mi că la Bellu mormântul lui Luchian, cu grilajul său mâncat de rugină şi năpădit de buruieni prezenta un aspect jalnic, că Petraşcu nu avea propriu-zis un mormânt ci era depus într-un cavou colectiv, că Pallady era înmormântat hăt în fundul cimitirului, la hotarul imensei gropi naturale denumite odinioară "Valea Plângerii" (din care o porţiune servea drept rampă de gunoaie) fără să beneficieze de o piatră tombală ci doar de o periodic înnoită cruce de lemn - mi-a venit o idee: ce-ar fi să-i reunim pe toţi patru, începând cu Andreescu, în cadrul unui singur monument funerar, vrednic să le cinstească memoria? Auzindu-mi propunerea, fruntea lui Mitu Dumitrescu s-a descreţit: "Situaţia ar fi desigur alta! Aş avea mână liberă să întreprind ceva cu totul deosebit. Găseşte-mi o persoană capabilă să întocmească un proiect; dar onorariul să nu fie prea ridicat..."
Aflând de la mine condiţiile penibile cu care ne confruntam, un tânăr artist decorator (absolvent a doi ani în cadrul Facultăţii de arhitectură), membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi om de gust, Ion Oroveanu, s-a oferit să întocmească proiectul gratuit. A prezentat un plan şi o machetă de dimensiuni reduse, în plexiglas, care la o primă considerare au fost aprobate, realizarea lor practică având să sufere, cum vom vedea, unele ajustări. Oroveanu nu a mai apucat însă să ia cunoştinţă de ele: profitând de ocazia unei deplasări oficiale în Franţa, ajuns acolo a cerut azil politic şi s-a stabilit definitiv la Paris. Proiectul lui includea din capul locului o copie în bronz după Rugăciunea lui Brâncuşi. A fost ideea lui şi numai a lui, fără intervenţia vreunei sugestii din afară. Totodată, proiectul său prevedea ca lespedea funerară care avea să adăpostească cele patru morminte să fie construită din granit negru de Labrador, aidoma celui folosit la mauzoleul fost al capilor reprezentativi ai mişcării muncitoreşti socotiţi de regimul comunist ca atare, din Parcul Libertăţii, re-devenit după decembrie 1989 Parcul Regele Carol I.
Singura deţinătoare a unei rezerve - şi încă imense! - din acest granit era Gospodăria de partid, având în frunte pe un anume Tudose. Pentru lespedea monumentului funerar erau de-ajuns trei metri cubi, cantitate derizorie în raport cu amintita rezervă. Mă aflam în biroul lui Mitu Dumitrescu când acesta a luat legătura telefonică cu atotputernicul şef al Gospodăriei, ale cărui cuvinte răsunau clar şi apăsat din receptor. Redau dialogul întocmai:
D.D.: - Alo, tovarăşul Tudose? Aici academicianul profesor Dumitru Du-mitrescu, prim secretar al Academiei Republicii...
T.: - Şi ce vrei de la mine, bă?
(după care, comunicându-i-se lui Tudose destinaţia şi obiectul solicitării, convorbirea a continuat)
T: - Bă, asculă la mine: dolari ai? Granitul s-a plătit din devizele care aparţin partidului, strânse din cotizaţiile tovarăşilor noştri cu funcţii în străinătate. Dacă ai dolari stăm de vorbă, dacă nu...
Comentariile sunt de prisos, tonul şi exprimarea vorbesc de la sine. Academia nu dispunea de dolarii necesari, aşa că discuţia s-a încheiat. În treburile tovarăşului Tudose nu se amesteca nimeni, nici chiar Emil Bodnăraş. Iar la Gheorghiu-Dej nu se putea apela din motivele arătate.
La recomandarea specialiştilor din lăuntrul Academiei, în locul granitului de Labrador s-a folosit marmoră de Moneasa, o rocă de calcar mult mai puţin rezistentă şi mult mai puţin somptuoasă, lipsită de acele efecte preţioase ale feldspat-ului şi mică proprii granitului prevăzut iniţial. Au intervenit şi alte probleme, legate de concepţia a însuşi monumentului. Înainte de a fi traduse în fapt, planul şi macheta au fost supuse aprecierii critice competente a doi academicieni, un sculptor fără strălucire dar bun profesionist, Constantin Baraschi, şi un mare arhitect, Duiliu Marcu. Independent unul de celălalt, adică fără să se consulte şi fără a se întruni, ambii au opinat că dimensionarea plăcilor tombale, înalte de 35 cm, va avea ca efect spaţial strivirea copiei după Rugăciunea lui Brâncuşi. Lui Mitu Dumitrescu nu i-a venit să creadă. A invocat impresia seducătoare pe care i-o crea macheta la scară redusă. I s-a explicat (eram de faţă) că aşezată pe o măsuţă şi privită din perspectivă plonjantă macheta induce în eroare, raza foarte cuprinzătoare a unghiului de vedere, situat la înălţime, având capacitatea să corecteze iluzoriu disproporţia, aceasta devenind evidentă din clipa transpunerii machetei în realitate, când ochiul avea să perceapă monumentul funerar dintr-un unghi situat sub nivelul creştetului statuii.
Consultat la rândul său - ca unul ce urma în calitatea sa de director al Muzeului de artă al Republicii să autorizeze executarea copiei după originalul Rugăciunii - M.H. Maxy a fost de aceeaşi părere cu preopinenţii săi, precizând că înălţimea plăcilor tombale nu trebuie să depăşească 20 de cm, adevăr pe care realitatea l-a confirmat. S-a procedat deci în consecinţă, sub controlul chiar al lui M.H. Maxy, după ce, încă neîncrezător, Mitu Dumitrescu, recurgând cu discreţie la o probă fragmentară în mărime naturală, s-a convins de justeţea criticilor exprimate. De toate aceste modificări conjuncturale ca şi de corecturile aduse proiectului, Ion Oroveanu nu a avut niciodată cunoştinţă cât a durat regimul comunist.

Recepţia ansamblului funerar din Cimitirul Bellu Militar a avut loc în urma avizului favorabil al unei comisii din care am făcut parte şi s-a întrunit la 14 septembrie 1964.1) Puţin mai târziu, în octombrie, după ce osemintele marilor artişti dispăruţi au fost depuse cu pietate în spaţiul tombal ce le-a fost destinat, a avut loc într-un cadru strict intim - cu participarea exclusiv a membrilor de familie şi a celor care prin concursul lor au contribuit efectiv la realizarea monumentului - ceremonia inaugurării lui2).
Să ne întoarcem acum la adevărul celor cuprinse în volumul lui Barbu Brezianu, Opera lui Brâncuşi în România. Am în vedere fişa de catalog din a doua ediţie în româneşte a lucrării, apărută în 1976, cu menţiunea "revăzută şi adăugită", ediţie care înregistrează la pag. 124, litera C, copia în bronz a Rugăciunii lui Brâncuşi, din Cimitirul Bellu Militar. Textul acestei fişe nu diferă de cel publicat în ediţia întâia, apărută în 1974, rămânând nemodificat în ciuda exigenţei ştiinţifice care decurge din principiile profesionale de metodă, unanim acceptate pe plan mondial. Intervine aici întâi de toate o lipsă de rigoare. Nimeni nu te obligă să afirmi ceea ce nu cunoşti, iar pentru ceea ce susţii cu titlu de informaţie trebuie să indici sursa. E o regulă profesională de procedură.
La data când îşi concepea şi redacta volumul întâi şi până când acesta a apărut, Barbu Brezianu era coleg cu mine în Institutul de istoria artei, fiind totodată membru al sectorului de artă modernă şi contemporană pe care îl conduceam. În munca lui de cercetare privindu-l pe Brâncuşi l-am sprijinit cu consecvenţă, fiind primul care mi-am dat seama de priceperea şi tenacitatea sa ca investigator. Existau colegi care îl priveau cu ironie pentru că formaţia lui iniţială era de ordin juridic (fusese procuror), iar nu de ordin filozofic şi filologic, necum al istoriei şi teoriei artelor plastice. Se afirmase însă cu succes ca poet, prozator, traducător, publicist, versat aşadar în domeniul literaturii. Ceea ce nu m-a împiedicat să-i apreciez calităţile de cercetător, pasiunea persuasivă cu care ştia să deschidă porţi greu accesibile. Şi nici pe el să elaboreze un instrument de cunoaştere indispensabil studierii lui Brâncuşi, foarte bogat sub raport informativ, cum s-a dovedit a fi.
Începând de pe la mijlocul anilor '50 mă ocupasem eu însumi de Brâncuşi, fiind cel dintâi care a făcut-o sub regimul comunist. Fusesem silit să abandonez tema din motive a căror explicaţie nu-şi are locul aici. Nu mă situam însă în afara problematicii brâncuşiene, cum susţin unii. În 1976, cu prilejul aniversării centenarului naşterii lui Brâncuşi, am fost chiar însărcinat oficial să întreprind un turneu de conferinţe în patru oraşe din Germania Federală: Duisburg, Düsseldorf, Bonn şi Erlangen, al căror ecou în presa locală a fost favorabil (în ţară însă n-au fost niciodată traduse şi publicate, necum să fi fost menţionate, astfel că evenimentul a trecut neobservat).
Eram de asemenea - ceea ce Barbu Brezianu ştia - autorul unui catalog critic (Oeuvre-catalogue) inedit al întregii opere a lui Andreescu şi se întâmpla uneori să-mi ceară părerea într-o pro-blemă sau alta, privind soluţii optime de sistematizare, dorind să profite amical de experienţa pe care o acumulasem, cu toate că în cazul meu era vorba de pictură, iar nu de sculptură. Nu prea existau astfel de cataloage în domeniul sculpturii, ceea ce îi îngreuna lui Brezianu comparaţia cu un travaliu similar, capabil cât de cât să-l călăuzească. Colegial i-am stat alături, dar tema sa cu Brâncuşi nu era înscrisă în planul Institutului, aşa că şi-a desfăşurat respectiva activitate independent de îndatoririle mele ca şef de sector. Concepţia şi principiile de alcătuire a catalogului îi aparţin integral, ca şi restul textelor aferente lucrării. Din cât ştiu nu l-a tutelat nimeni. Meritul lui nu trebuie minimalizat, aşa cum încearcă s-o facă duşmanii săi. Munca pe care a depus-o impune respect.
La începutul anilor '70, ştiind cât m-am zbătut pentru mormântul lui Andreescu şi crezând că eu am avut ideea folosirii unei còpii în bronz după Rugăciunea lui Brâncuşi, Barbu Brezianu mi-a telefonat, cerându-mi detalii. I-am comunicat că nu mie îmi aparţinuse ideea, ci lui Ion Oroveanu, autorul monumentului funerar din Cimitirul Bellu Militar, descriindu-i în acelaşi timp rolul decisiv jucat în realizarea lui, în deplină convergenţă cu mine, de academicianul profesor Dumitru Dumitrescu.

O lucrare de referinţă precum cea a lui Barbu Brezianu nu se citeşte ca o carte obişnuită, de la un capăt la altul, decât dacă te ocupi în mod special de Brâncuşi şi nu vrei să pierzi nici o informaţie. O consulţi, determinat de o temă pe care o urmăreşti. De-a lungul a aproape patru decenii - vreme cât m-am ocupat intens de Andreescu, Ţuculescu, Brâncuşi, Caspar David Friedrich, Nicolae Grigorescu, Tristan Tzara, René Margritte etc. - nu am avut motive să cercetez fişa consacrată de Barbu Brezianu copiei în bronz după Rugăciunea lui Brâncuşi. M-a interesat nu copia, ci originalul. Am avut de altfel şi o comunicare cu acest subiect (constituind prima exegeză dedicată Rugăciunii) la colocviul "Brâncuşi" din 1976 (nemenţionată de Brezianu în volumul amintit, deşi a asistat la ea). Aşa că am luat târziu la cunoştinţă textul fişei în discuţie, asupra căreia autorul ei nu mi-a atras niciodată atenţia, cum ar fi fost normal s-o facă, după ce, iniţial, căpătase de la mine informaţiile dorite.
Posedând toate datele problemei cu implicaţiile ei din trecut, îmi este uşor să reconstitui ce s-a întâmplat: dat fiind că statul român comunist îl considera pe Ion Oroveanu un transfug, numele său nu mai putea să apară în presă şi publicaţii decât în contextul unui blam. Brezianu s-a aflat astfel într-un impas. Dacă mi s-ar fi adresat aş fi găsit o soluţie care să evite denaturarea adevărului. Dar, fie din comoditate, fie din lipsa de rigoare semnalată, a preferat să se consulte cu alţii, străini de istoricul faptelor, suplinind astfel lacunele cu imaginaţia sau lăsându-le fără să ofere vreo explicaţie. Luând în consideraţie circumstanţele politice ale epocii cu întregul lor arsenal psihologic dominat de teamă şi spaimă, nu-i putem face o vină din a se fi simţit derutat şi de a fi procedat cu grabă, poate şi sub presiunea termenelor editoriale.
I se poate reproşa că nu şi-a mai adus aminte (nu acum, ci cu un sfert de veac în urmă) că circumstanţele de odinioară îl făcuseră să se abată de la disciplina procedurii profesionale, omiţând să revină asupra textului iniţial, eroare care s-a perpetuat în toate ediţiile, fie ele în limba română, fie într-o limbă străină. I se poate reproşa de asemenea că spre deosebire de ediţiile de până în 1976 inclusiv, unde meritele deosebite ale Prof. Dumitru Dumitrescu sunt semnalate, în toate ediţiile următoare numele acestuia a fost trecut sub tăcere. De ce ? Mă abţin de la orice comentariu, dar e profund regretabil că acest om de bine a fost frustrat chiar şi după moarte, într-un regim de libertate, de recunoaşterea ce i se cuvenea.
Istoria monumentului funerar închinat lui Andreescu, Luchian, Petraşcu şi Pallady nu se opreşte aici. Ea cunoaşte şi o perioadă neagră, în care lipsa de pază şi îngrijire, neglijenţa, nepăsarea, carenţa financiară cărora le-a căzut pradă întreaga parcelă a Academiei, a avut consecinţe nefaste, cu totul ieşite din comun, şi pentru monumentul pomenit. A avut de îndurat o degradare cumplită- pot spune de neimaginat - ameninţat aproape cu dispariţia. L-a salvat în ultima clipă intervenţia restauratoare a Fundaţiei Franco-Române Internaţionale, care a reamenajat întreaga parcelă, redându-i un aspect civilizat, după ce fusese vreme îndelungată un conglomerat de pietre tombale năpădite de vegetaţie. O dată mai mult, monumentul şi-a schimbat aspectul, deosebindu-se de intenţia şi proiectul iniţial. Dar toate acestea constituie o altă poveste, plină de peripeţii...


1) Conform adresei cu antetul cabinetului secretarului prim al Academiei Republicii, semnată de acad. Dumitru Dumitrescu şi înregistrată cu nr. 25943, din 8 septembrie 1964. Adresa face totodată referire la numirea mea de către conducerea Academiei în comisia de recepţie, pe baza referatului din 21 decembrie 1963.
2) În Radu Bogdan, Andreescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (1970). La pag. 204, în cadrul cronologiei amintite, s-a strecurat o eroare, osemintele respective nefiind depuse la 24 iulie 1964, ci abia mai târziu, la o dată care - sub presiunea interdicţiei menţionate - a rămas din păcate neconsemnată.