Înapoi la pagina curenta

Cronică Literară:
moartea unui scriitor de Nicolae Manolescu

Mariana Sipoş, Dosarul Marin Preda (viaţa şi moartea unui scriitor în anchete, proceseverbale, arhive al Securităţii, mărturii şi fotodocumente), ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Eikon, Bucureşti, 2017, 228 pag.

o ediţie a II-a „revăzută şi adăugită” a Dosarului Marin Preda, 1999, a publicat la Editura Eikon, 2017, Mariana Sipoş. Subtitlul este acelaşi de la prima ediţie: Viaţa şi moartea unui scriitor în anchete, procese-verbale, arhive ale Securităţii, mărturii şi foto-documente. Frumos şi, cu o excepţie, şi adevărat. Excepţia este că nu e vorba, nici în treacăt, despre viaţa lui Marin Preda, ci doar despre moartea lui. Nu ţin minte să fi remarcat acest lucru când am comentat prima ediţie, comentariu din care autoarea citează pe coperta ultimă un pasaj. Revizuirile şi adăugirile nu sunt explicate într-o eventuală notă asupra ediţiei, dar pot fi deduse din unele referiri din text sau din prezenţa unor documente aflate în Arhiva SRI. Ideea principală rămâne: Mariana Sipoş are şi astăzi înţelepciunea de a nu tranşa în privinţa întrebării care ne-a frământat pe mulţi şi anume, dacă Marin Preda a murit de moarte aşa zicând naturală sau dacă a fost asasinat de (cel mai probabil) Securitate. Documentele la care n-a avut acces în 1999 nu aduc nimic nou, nicio lămurire, cu toate că ştim acum că Securitatea şi-a desfăşurat ancheta proprie. Mai mult: o anchetă destul de neglijentă, dacă o raportăm la aceea a Procuraturii, cu numeroase idei preconcepute despre Marin Preda şi despre lumea literară în general.

În legătură cu ancheta Securităţii, Mariana Sipoş îşi pune câteva întrebări fireşti, cum sunt, de altfel, şi cele pe care şi le punea de la început privitoare la ancheta Procuraturii. De pildă, aceea de a şti de ce împrejurările morţii scriitorului nu par a fi interesat Securitatea, de unde neglijenţa, în egală măsură cu manuscrisele sau documentele olografe inventariate în câteva rânduri, şi nu acelea aflate în camera de la Mogoşoaia, unde Marin Preda îşi găsise sfârşitul, ci acelea de la Editura Cartea Românească, unde scriitorul fusese director. În definitiv, Mariana Sipoş are o explicaţie, dar o lasă într-o formă dubitativă. Explicaţia mea nu diferă de aceea bănuită de ea: Securitatea nu mai avea motive să se intereseze de moartea lui Marin Preda (asta, fie că avusese un rol în moartea lui, fie că nu), în schimb, de eventualele lui scrieri, proiecte literare, agende personale nepublicate, nu numai că era preocupată, dar se temea de-a binelea. Suspiciunile legate de dispariţia unora ne conduc direct la această teamă. Ca şi faptul că, în loc să ia interviuri celor care s-au aflat la Mogoşoaia în zilele de 15-16 mai 1980, cum făcuse Procuratura, voia să afle unde se găsea faimoasa servietă neagră sau seiful metalic din biroul directorial, locuri în care presupunea că există „opere” ostile regimului. Este şi motivul pentru care Securitatea a cules atâtea informaţii despre scriitor, încă din 1966, despre cercul lui de apropiaţi, despre părerile lui literare sau politice. Mi se pare evident că Securitatea stătea foarte prost la acest capitol vital pentru controlul vieţii literare. Am constatat-o citindu-mi propriul dosar de urmărire (mai exact, primele trei volume pe care le-am primit, cuprinzând perioada 1969-1974). În cazul lui Marin Preda, informaţiile eronate abundă în materialele Securităţii. Instituţia cu pricina, bunăoară, îi crede pe cuvânt pe „ciripitorii” dintre scriitori care dădeau vina pe Eugen Simion, că îl antrena în beţii pe Marin Preda sau pe mine, că făceam parte din acelaşi anturaj care l-ar fi împins la moarte. Mariana Sipoş relevă ea însăşi o parte din aceste bârfe pe care Securitatea le trata cu maximă seriozitate.

Trebuie să spun în încheiere că sunt la fel de sceptic astăzi, ca şi ieri, cu privire la eventuala asasinare a lui Marin Preda de către Securitate. Marin Preda constituia un pericol prin cărţile sale, uneori prin luările lui de poziţie publice, deşi acestea din urmă ţineau de obicei de superficia vieţii literare, nu de o perspectivă critică asupra societăţii, asemenea romanelor sau altor scrieri. De acestea din urmă se ocupa Cenzura. Care avea alte metode de a „asasina”, fiind vorba de opere, nu de oameni. În ce-l priveşte, Marin Preda nu s-a dovedit de-a lungul carierei lui chiar atât de greu de „controlat”, încât Securitatea să-şi asume riscul eliminării lui fizice. Nici Culianu, despre care s-a susţinut o teză similară. Ca unul care a trăit şi a publicat cărţi în acea epocă, ştiu prea bine în ce limite îşi exercita Cenzura influenţa. Şi cum puteau fi conturnate aceste limite. Şi cu ce riscuri. Şi încă: nefiind eu ditamai director de editură, cu prestigiul unui Marin Preda, şi nescriind romane în care forfotea întreaga societate comunistă, cu ale ei păcate, ci cărţi despre roman, aflate cu totul în afara competenţelor Cenzurii, mă pun gaj că Securitatea a fost ea însăşi surprinsă de moartea lui Marin Preda şi, din acest motiv, n-a întârziat să confişte niscai manuscrise care trebuiau să fie ferite de ochii cititorilor.

Dosarul alcătuit cu spirit critic de Mariana Sipoş e o lectură bună de recomandat celor care au uitat ce însemna să fii scriitor în anii comunismului, când până şi cea mai naturală moarte stârnea uriaşe interese şi patimi politico-literare. În definitiv, asta e totuna cu a reafirma că literatura stătea în miezul lucrurilor, şi nu, ca în prezent, la marginea lor.