Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mihăilă Radu, nr. 8 de Dan Stanca

sunt străzi celebre în Bucureşti, cum ar fi strada Mântuleasa. Ele reprezintă un topos cultural, fără de ştiinţa căruia ne-am simţi infirmi. În geografia aceasta a literaturii care face din Capitala ţării, ca şi din alte oraşe, un teritoriu viu, nu ar trebui să lipsească adresa pe care am folosit-o drept titlu al acestor rânduri. Aşadar, Mihăilă Radu, nr. 8. Se află undeva prin cartierul Floreasca. Dacă vrei să ajungi acolo iei, de exemplu, tramvaiul 5, cobori la prima după intersecţia cu Ştefan cel Mare, traversezi, o iei pe o stradă care are numele unui aviator, – helas, i-am uitat numele –, dar dacă faci pe urmă a doua la dreapta vei ajunge pe Mihăilă Radu. La această adresă, cel care semnează acest articol a fost săptămânal timp de trei decenii. A reprezentat o veritabilă comoară, care a înrâurit providenţial toată viaţa mea. Şi a altora. Bunăoară, Stela Gheţie, o poetă valoroasă, actualmente profesoară de engleză în Germania, aceea căreia Lawrence Durrell i-a dedicat ultimul volum din ciclul lui de romane Avignon, o numea „the green house”, pe vremea aceea doamna Gheţie se afla în America şi desigur nu ştia că, iertaţi-mi cacofonia, Casa Verde a fost sediul din Bucureşti al Mişcării legionare şi, culmea coincidenţei, un roman al lui Mario Vargas Llosa poartă acelaşi nume. Dar asemenea coincidenţe până la urmă sunt involuntare. Mihăilă Radu numărul 8 merită însă să capete aceeaşi rezonanţă spirituală ca şi Mântuleasa.

În anii cincizeci ai veacului trecut aici a funcţionat Cenaclul „Fraternitatea lui Hyperion”, iniţiat şi coordonat de Vasile Lovinescu. O să spuneţi: Iarăşi ne agasezi cu numele ăsta? Da, poate, dar ceea ce urmează nu va avea nimic de-a face cu un eventual elogiu inflaţionist. Lovinescu în casa de la adresa respectivă era şi el musafir. Proprietarul locuinţei era altcineva, un anonim desăvârşit, inginer constructor la bază, specializat în fundaţii. Numele lui, Florin Mihăescu, un om care niciodată nu a vrut să iasă în evidenţă şi şi-a asumat remarcabil condiţia de gazdă, de receptacul, acela care te primeşte şi se bucură că tu, venit acolo, te poţi desfăşura în cea mai frumoasă libertate a minţii şi a sufletului tău. Cum am spus, am fost aici săptămânal timp de treizeci de ani, de când absolvisem o biată Facultate de Filologie şi până mult după 2000, când Florin, bătrân, răspundea tot mai rar la stimulii prietenilor săi. A murit în octombrie 2014, o moarte discretă, fără ţipete şi bocete. Casa însă, ca multe creaţii materiale, a rămas în picioare. Fiindcă Ceauşescu nu şi-a îndreptat atenţia asupra acelui cartier, a scăpat de vreo furie a demolărilor. Este o casă retrasă, fără deschidere la aleea principală, dar cu atât mai valoroasă. Nu sunt agent imobiliar, dar la preţurile de acum poate bate jumătate de milion de euro. Florin Mihăescu nu a avut copii. El avea însă o conştiinţă severă despre ce înseamnă vârsta de fier, kali yuga şi ceea ce, preluând din terminologia guenonistă, este „domnia cantităţii”. De aceea, deşi bun creştin, ideea urmaşilor nu i-a surâs niciodată. Spunea de altminteri, afirmaţie din cauza căreia ne-am situat pe poziţii adverse, cu toate că am fost mereu cei mai buni prieteni şi de multe ori când vorbesc am impresia că el vorbeşte: Toţi pot face un copil, dar nu toţi pot scrie o carte. Aşa şi este, de fapt, spun abia acum. Florin nu a avut copii. În felul acesta s-a pus problema viitorului acelei case. O doamnă doctor, bună prietenă, a lansat ideea binevenită de-a face din spaţiul respectiv un spaţiu memorial. Având în vedere că acolo au avut loc simpozioane superbe, locuinţa merita o recunoaştere care ar fi înscris-o în circuitul public. Evident, de la intenţie la concretizare e cale lungă. Ca să iasă aşa ceva trebuiau sesizate anumite foruri, redactate cereri, întocmite referate, primite avize, birocraţia românească abia ar fi aşteptat o asemenea pleaşcă pentru a distruge nervii unor oameni.

Ajuns în acest punct vă puteţi întreba de ce am pus pe hârtie toată istoria. Iată de ce. Casa, de la sine înţeles, a intrat pe mâna unui nepot moştenitor. Nu-i dau numele că nu are rost şi, la o adică, nici nu merită. Îl cunosc şi într-o oarecare măsură îl simpatizez. Are preocupări spirituale, dar care mi se par mai degrabă un fel de jucărie, cel mult un joc, decât o activitate creatoare propriu-zisă. Nu i-am spus asta în faţă niciodată. Dar trecând pe la el în ultimul an, am rămas, pur şi simplu, cu gura căscată. Adică trăiam un frison al stupefacţiei care mi-a străbătut spatele şi m-a făcut să îngheţ. Cum e mintea de pe urmă a românului, cât timp am fost la el am tăcut. Sau eram atât de trist încât cuvintele se sleiseră înainte de-a fi rostite. Mă aflam în camera lui Florin, unde am stat de vorbă ani şi ani. Acea cameră, pe şleau, a avut valoarea unui sanctuar. În camera aceea omul acesta, un anonim, a scris şi a citit mii de pagini. Aici l-a descifrat pe Shakespeare pagină cu pagină, aici s-a rugat, aici a aşteptat senin şi totuşi înfricoşat moartea. Ce mai rămăsese din acel loc? Nimic. Biroul nu mai era, o bibliotecă unde el păstra obiectele cele mai valoroase, – cărţi, albume de artă, fotografii, – aşişderea. Nici măcar o poză a lui nu am văzut. Totul văruit, ceruit, frumos, curat, dar ras, raclat, ras cu şpaclul. Nici o fărâmă din marea comoară a amintirilor nu mai venea spre sufletul meu. Acesta este cel mai bun exemplu al felului în care poate fi distrusă memoria unui om.

Am fost mereu împotriva caselor memoriale, a tezaurizărilor sterpe, a conservării cu iz de formol, dar parcă mai bine aşa decât „var pe inimă”, aşa cum arată acum casa de pe Mihăilă Radu, nr. 8. Nu ştiu dacă exemplul meu emoţionează. Este o experienţă strict personală, cu şanse mici de universalizare. Este febra mea despre care nimeni nu ştie nimic. Este spaimă şi singurătate. Dar scriind, am senzaţia că intru în acea rezonanţă excepţională care a făcut bunăoară din strada Mântuleasa loc de întâlnire al miracolelor. Urcându- mă la plecare în tramvaiul 5 am plâns puţin. Florin şi mama au murit cam odată. Un capitol din viaţa mea, cel mai important, este înhumat şi zadarnic arunc flori peste piatra tombală. Mă uit la palme şi le văd goale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara