Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Recenzii:
Mihail Eminescu, Poezii de B. Fundoianu

De cîte ori iau cartea lui Eminescu în mînă simt un fior. Îmi pare că dintre rîndurile din care respiră o simțire caldă întrezăresc chipul lui Eminescu, după portretul lui Caragiale: o figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte „înaltăși senină, niște ochi mari, ...un zîmbet blînd și adînc melancolic. Cu aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vede scrisul unor chinuri viitoare.”
De cum deschizi cartea, slovele te ating; în ele găsești povestea unui geniu, unui om care a trăit și a suferit.
Să-i dau biografia? Dar cine nu o cunoaște? Dacă s-a născut la Botoșani, dacă s-a născut la 15 ianuarie 1850 ce importă? Destul e că el astăzi, după ce a murit de aproape un sfert de veac într-un spital de alienați, el totuși trăiește – trăiește în inimile tuturor acelora care l-au citit, care l-au înțeles.
Volumul poetului sub influența căruia se află întreaga poezie de la noi începe cu poeziile care au fost săvîrșite în prima tinerețe, începînd de la 16 ani, dintre care unele au fost publicate în Familia și în Convorbiri literare:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arme de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Poeziie lui Eminescu aș putea să le împart în poezii lirice filosofice, satirice și sociale.
Poeziile lui lirice sunt influențate de poezia populară care „îi dau o nouă însuflețire și o fac primitoare de un cuprins mai înalt.”

Peste vîrf de rămurele
Trec în stoluri rîndunele
Ducînd gîndurile mele
Și norocul meu cu ele.

Sau:

Bate vîntul frunza-n dungă
Cîntăreții mi-i alungă,
Bate vîntul dintr-o parte
Iarna-i ici, vara-i departe.

Și cîte emoțiuni și simțiminte ne deșteaptă frumoasa poezie O, mamă:

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt
Se scutură salcîmii de floare și de vînt.
Și bat încet din ramuri, îngînă glasul tău,
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Sau strofa din Somnoroase păsărele:

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună
Se ascund în rămurele
Noapte bună!

Sau:

Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorțirea din sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca* ruine de cetăți
Plutind de* asprul viscol al morții cei de veci
Tu, ramură-nflorită... pe visul meu te pleci.

Dar culmea frumuseții poeziilor lirice ale lui Eminescu sunt Călin și Luceafărul. Atît în una cît și în alta este o limbă frumoasă, nuanțată în culori gingașe și sclipitoare.
Iar ultima parte din Călin este partea cea mai desăvîrșităși mai frumoasă din literatura noastră:

De treci codrul de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo lîngă izvoare iarba pare de omăt
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet
Pare căși trunchii veșnici poartă suflete sub coajă
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mîndrul întunerec al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind.
Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatec
Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatec.

Din poeziile lui Eminescu respiră un pesimism adînc care se simte mai ales în poeziile lui filosofice și satirice:

O, moartea-i un haos, o mare de stele,
Cînd viața-i o baltă de vise rebele.
O, moartea-i un secol cu sori înflorit
Cînd viața-i un basmu pustiu și urît.

Sau:

A fi? Nebunie și tristăși goală
Urechea te minte și ochiul te-nșală
Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic,
Decît un vis searbăd, mai bine nimic.

Și atunci trebuie să ajungem la concluzia:

Se poate ca bolta de sus să se spargă
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne.

Sau în Epigonii, după ce descrie pe rapsozii care au evocat „zilele de aur a scripturilor române” se întreabă:

Iară noi? Noi, epigonii? Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrîne, urîte,
Măști rîzînde puse bine pe-un caracter inimic
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră:o frază
În noi totul e spoială, tot e lustru fără bază,
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.

Și apoi ce adevărată e strofa III-a din poezia La steaua:

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie
Era pe cînd nu s-a zărit
Azi o vedem și nu e.

Cît timp a strălucit pe orizontul artei române geniul lui Eminescu nu a fost văzut. Astăzi însă, după 24 de ani, îl admirăm, îl glorificăm, ba chiar îl imităm. Steaua – geniul nemuritor al lui Eminescu nu e aici, ci plutește în alte lumi eterne, în lumea în care poate să se bucure de „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi”.
Cugetare adîncă reiese din Glossă:

Vremea trece, vremea vine
Toate-s vechi și nouă toate
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabăși socoate.
Nu spera și nu ai teamă
Ce e val, ca valul trece
De te-ndeamnă, de te cheamă
Tu rămîi la toate rece.

Și ce frumoasă e Rugăciunea unui dac, inspirată din vechea literatură indiană, scrisă în epoca de deplină stăpînire a formei clare:

Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna
Cînd unul erau toate și totul era una,
Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi.

În poeziile sociale ca Împărat și proletar se oglindesc părerile socialiste ale lui Eminescu. După ce arată cum „cei tari” și-au luat toate bunurile se întreabă:

De ce uitați că-n voi e număr și putere
Cînd vreți puteți prea lesne pămîntul să-mpărțiți,
Nu le mai faceți ziduri unde să-nchidă-avere
Pe voi unde să-nchidă, cînd împinși de durere
Veți crede c-aveți dreptul și voi ca să trăiți.

Și proclamînd dreptul pentru revoltă, el cere să se dăruie totul care ne face să cădem în iadul nemernicei vieți omenești:

Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă
Ce lumea o împarte în mizeri și bogați
Atunci cînd după moarte răsplată nu v-așteaptă
Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare...și să trăim ca frați.

(Manuscris din 1913, Bibliothèque Jacques Doucet, Sorbonne)

_______
*Citatele din opera lui Eminescu s-au păstrat în forma în care apar în manuscrisul lui Fundoianu.

Inscripții*
Poeții sunt făcuți ca să fie uitați. Glasul privighetorii repauzat în spirt de muzee ori în plăci de gramofon ce trecător se oprește să-l asculte? Pe lung de cărăruie alți cîntăreți culeg mirosurile din câmp și luminile din priveliști și tăcerile din scoarțe. Publicul care vrea să aplaude și care vrea să vadă îi citește pe cei în viață. Revista e teatrul, panorama, piața, întrunirea. Dar cartea e un țintirim și cîți mai au curajul să umble printre pietre, să măture praful și să citească buchetele ascunse pe care le slovenesc numa [sic!]vrăbiile din sălcii.
Dar sunt poeții de soclu, care oblonesc perspectivele și se interpun în deșerturile noastre sufletești ca niște piramide și ne îngreuie umerii cu povară de piatrăși de spirit. Nu-i poți uita, fiindcă drumul pe care mergi ei și l-au croit și floarea pe care-o rupi au mirosit-o ei întîi și aerul pe carel bei l-au băut și dînșii. Sunt poeți care străjuiesc în veacuri și de cari te izbești ori de cîte ori de cobori afund în tine însuți. Tot ce vrei să spui au spuso ei întîi și luceferii care cad de puf din cer au mai căzut și pentru dînșii; vrei să rupi o cale și pîrtia e făcută gata. Sunt poeți care nu pot fi uitați. Și unul din aceia e Eminescu.
Și iată paradoxul. Un poet care nu poate fi uitat și care totuși e uitat de cele două ierni din războiul nostru. Ori poate războiul a izolat poeții și s-a izolat și el; ori poate poetul acesta uriaș prin geniu e strein, ca orișice poet, de războiul ignar și putred? O, netoți, netoți! Ați uitat oare așa de repede cele cîteva puține versuri în care vă făcea cinstea de-a vă adăposti ființa, versurile acelea în care plînge tot neamul deslînat din mare pînă-n piscuri aspre și de care un critic, mediocru sufletește, spunea că e lamentația unui norod întreg către un înalt ministru? I se spune așa unui ministru și așa răspunde un ministru celor care i se plîng?

De la Nistru pîn’ la Tisa
Tot românul plînsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.

Nu. Eminescu nu a fost pentru neamul românesc un ministru, pentru că miniștrii sunt pulbere și Eminescu e unul. Dar nici neamul n-a venit să-i plîngă-n poale dureri imaginare. El le-a cules din doine și din frunze, din crișuri și din sălcii și mai ales din propriul lui suflet. Da, miniștri sunt Mircea Rădulescu și alți poeți naționali, pe care Ventura, cea atât de scumpă nouăși cea cu atîta credit în mulțime, le-a spus bogat și prea frumos, spre nenorocirea noastră, a tuturor.
L-a uitat neamul, fie. Dar cum de l-a uitat d-l Iorga (care e un apostol) și atîțea alții care țin românismul în punga inimei ca pe-o lățcaie de soi? De ce n-au făcut ei să irumpă în beznă doina aceasta în care e jalea noastră toată? De ce n-au împintenat cu ea pe cei ce se oșteau cu vrăjmașii și de ce nu ni-au amintit de ea, că avem poteci bătute pentru flăcările din potcoavele noastre? O, e lesne lămurirea:

Din Hotin și pîn’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin.

Și iată că avem cheia în aste patru stihuri.
Galanteria nu ne îngăduia să o spunem amicilor de mai ieri, când mai încolo era și pentru noi un leac de spaimă:

Cine-a îndrăgi străinii
Mînca-i-ar inima cîinii.

Nu le-am spus, firește, fiindcă voiam vîrtos să fim galanți și pentru aceea am îngropat doina și l-am îngropat și pe poet așa de bine că abia îl vom putea desțărîna cînd glasul lui pentru norod nu va mai avea restul acesta popular pentru care s-a jertfit, ca să dea nevoielnicilor argumente. Dar, în sfîrșit, amicii de ieri nu mai sunt amici; ei s-au vădit străini de noi, străini de munții noștri și de sufletele noastre, armați de rîs și de batjocură. Astăzi doina s-ar putea pune și ar putea împintena. Dar nu, în lături! Țara i-a neștiut și a nesocotit singura floare care-i aparținea; ea ni l-a lăsat nouă, Eminescu e al nostru, cei ce citim la roșii lămpi și visăm pe scrise pagini și păstrăm tezaurul de limbă. Eminescu e al nostru și cît ne bucurăm că nu ni l-ați urîțit pe scenăși nu ni l-ați scuipat cu aplauze! Eminescu e al nostru și nu îngăduim să fie spus norodului pe care-l satisface poezia proastăși obștească.
Poet mare, da. Poet de soclu și de eternitate. Poet făcut pentru puținii ce știu gusta și nu pentru mulți ce știu să plângă. Poet mare, da; dar nu ministru. Lăsați să fie ministru Mircea Rădulescu!...

(„Chemarea”, an I, nr.14, 22 ianuarie 1918, p. 215 – 217. Niciodată reeditat. Articolul a fost tradus în limba francezăși comentat de Aurélien Demars în „Cahiers Benjamin Fondane”, nr. 18, 2015, p. 169- 183. )

________
* Inscripții este titlul rubricii deținute de Fundoianu în „Chemarea”. Articolul apare

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara