Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Mesaj de Ziua Mondială a Teatrului 2018 – Europa de Ligia Soare

la jumătate de milă de Cirenaica, în nordul Libiei, se găseşte un mare adăpost din piatră. 80 de metri lăţime şi 20 de metri înălţime. În dialectul local se cheamă Hauh Fteah. În 1951, analiza de datare cu carbon-14 a arătat că locul a fost ocupat de oameni, continuu, timp de cel puţin 100.000 de ani. Printre artefactele dezgropate se află un fluier de os vechi de 40 până la 70 de mii de ani. Copil fiind, când am auzit, l-am întrebat pe tata:
– Cum, aveau muzică pe atunci?
Mi-a zâmbit.
– Ca toate comunităţile umane.
A fost arheolog american specializat în preistorie, primul care a săpat la Hauh Fteah, în Cirenaica.
Sunt foarte onorat şi bucuros să fiu anul acesta reprezentantul Europei la Ziua Mondială a Teatrului.

în 1963, precedesorul meu, marele Arthur Miller, spunea că ameninţarea unui război nuclear apasă greu pe această lume. „Într-o epocă în care diplomaţia şi politica dispun de mijloace cumplit de slabe şi limitate, delicatul şi uneori îndepărtatul impact al operei de artă trebuie să se împovăreze cu greaua sarcină de a menţine legăturile dintre oameni, de a menţine comunitatea.“

Cuvântul „drama“ este derivat din grecescul „Dran“, care înseamnă „a face“… şi cuvântul „teatru“ vine din grecescul „Theatron“, care înseamnă literal „loc de văzut“. Un loc în care nu doar privim, dar în care vedem, primim, înţelegem. În urmă cu 2400 de ani, Policlet cel Tânăr a conceput marele teatru din Epidaur. Cu o capacitate de 14.000 de oameni, acustica extraordinară a acestui spaţiu în aer liber este un miracol. Un băţ de chibrit aprins în centrul scenei poate fi auzit din toate cele 14.000 de locuri. Cum era obiceiul în teatrul grecesc, atunci când priveai actorii, vedeai şi peisajul din spatele lor. Aceasta nu doar că a adunat împreună mai multe aspecte ale lumii greceşti, comunitatea, teatrul şi lumea naturală, dar în acelaşi timp a adus împreună toate epocile. Cum piesa evoca miturile în timpul prezent, puteai privi dincolo de scenă către ceea ce urma să fie viitorul suprem. Natura.

una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale reconstruirii Teatrului Globe din Londra, teatrul lui Shakespeare, este şi ea legată de ceea ce vezi. Revelaţia aceasta este lumina. Atât scena, cât şi auditoriumul sunt iluminate. Artiştii şi spectatorii se pot vedea unii pe ceilalţi. Tot timpul. Oriunde ai privi, vezi oameni. Şi una dintre consecinţe este aceea că ni se aminteşte că marile solilocvii, al lui Hamlet sau al lui Macbeth spre exemplu, nu erau simple meditaţii private, ci erau dezbateri publice.

Trăim într-o epocă în care e dificil să vezi cu claritate. Suntem înconjuraţi de mai multă ficţiune decât orice alt moment al istoriei sau al preistoriei. Orice „fapt“ poate fi contestat, orice anecdotă poate avea pretenţia de a atrage atenţia asupra „adevărului“. O ficţiune în mod special ne înconjoară continuu. Cea care caută să ne despartă. De adevăr. Şi pe unul de celălalt. Că suntem separaţi. Oamenii de oameni. Femeile de bărbaţi. Fiinţele umane de natură. Dar, aşa precum trăim o epocă a divizării, a fragmentării, la fel trăim un timp de imensă mişcare. Mai mult decât în orice alt moment al istoriei, lumea e în mişcare, fuge adesea, merge pe jos, înoată dacă e nevoie, migrează, în toată lumea. Iar acesta este doar începutul. Răspunsul, cum bine ştim, a fost închiderea graniţelor. Înălţarea de ziduri. Excluderea. Izolarea. Trăim într-o ordine mondială tiranică, în care indiferenţa este moneda de schimb, iar speranţa este marfă de contrabandă. Iar o parte a acestei tiranii este controlul nu numai al spaţiului, ci şi al timpului. Timpul în care trăim evită prezentul. Se concentrează pe trecutul recent şi pe viitorul apropiat. Eu nu am aşa ceva. Am să cumpăr. Acum l-am cumpărat, am nevoie de următorul… lucru. Trecutul profund este obliterat. Viitorul fără consecinţe.

Mulţi sunt cei care spun că teatrul nu schimbă sau nu poate schimba nimic din toate acestea. Dar teatrul nu va pleca. Pentru că teatrul e un loc, sunt tentat să spun un refugiu. Unde oamenii se adună şi formează instantaneu comunităţi. Aşa cum am făcut dintotdeauna. Toate teatrele sunt de mărimea primelor comunităţi umane, de la 50 până la 14.000 de suflete. De la o caravană nomadă la o treime din Atena antică. Şi, pentru că teatrul există numai în prezent, sfidează şi această privire dezastruoasă asupra timpului. Momentul prezent e mereu subiectul teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act comunitar între interpret şi public. Nu doar aici, dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar putea crede. Fără credinţa publicului, performarea nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment. Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa propriei noastre conştiinţe individuale, este de asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim. Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii rituale este profund ancorat în natura teatrului“, motivul pentru care a fost mereu forma de artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe, fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună, o colectivitate, în această repunere în scenă.

şi, dacă am fi în Epidaur, am putea vedea cum împărţim asta cu un peisaj mult mai larg. Cum facem mereu parte din natură şi nu putem evada de aici, aşa cum nu putem evada de pe planeta noastră. Dacă am fi în Teatrul Globe, am vedea cum întrebările aparent private ne sunt adresate tuturor. Şi, dacă am ţine în mână fluierul din Cirenaica de acum 40.000 de ani, am înţelege că trecutul şi prezentul sunt indivizibile, iar lanţul comunităţii umane nu poate fi niciodată rupt de către tirani şi demagogi.

Traducere de Ligia Soare

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara