Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii:
Memorii neconvenţionale de Gabriel Dimisianu


A apărut în 1999, fără ca autorul să-l mai poată vedea, volumul Elegii la sfârşit de secol al lui Ştefan Bănulescu, pregătit pentru tipar de el însuşi. Cuprinde ceea ce scriitorul numeşte în prefaţă "pagini de memorialistică" şi reprezintă o parte dintr-un manuscris mai întins, restul "urmînd poate să apară în alt gen de carte". Există deci texte încă nepublicate ale marelui prozator, astfel cum ne lasă chiar el să înţelegem în amintita prefaţă, un stoc ce pare a fi mai bogat decât s-a bănuit. Nu ar fi vorba numai de memorii dar şi de continuarea la Cartea milionarului şi de alte scrieri pe care fiica scriitorului, d-ra Sultana Bănulescu, le va da la iveală în timp. Prea curând nu o va face totuşi, după cât ştiu, dând curs probabil unor indicaţii testamentare ale părintelui său, atât de reticent totdeauna în privinţa actului publicării.
Apărând postum, Elegii la sfârşit de secol nu s-a bucurat de prea multe ecouri, relevabil dintre acestea fiind comentariul Ilenei Mălăncioiu din "România literară" (nr. 30/2000). La rândul ei poeta era de părere că o carte precum Elegii la sfârşit de secol riscă să treacă neobservată, pe de o parte pentru că nu se înscrie în orizontul de aşteptare pe care l-a creat "noianul de jurnale pline de bârfe", iar pe de alta pentru că, prin luciditate şi imparţialitate, desfide şabloanele ("Privirea cu aceeaşi măsură a faptelor politicienilor din Vest şi din Est îi poate dezamăgi pe cei ce gândesc în şabloane. Ca să nu mai vorbesc de portretele unor personalităţi din ţară ori din exil, făcute nu pentru a le tămâia ori pentru a le denigra, ci pentru a spune prin ele ceva despre lumea în care am trăit"). Poeta are dreptate să explice astfel tăcerea relativă din jurul cărţii ultime a lui Ştefan Bănulescu. Motivelor pe care le invocă li se adaugă şi acela pe care l-am enunţat mai sus: dispariţia fizică a autorului cu puţin timp înainte ca volumul să fi apărut. Am văzut şi în alte cazuri: tăcerea se lasă grea în jurul unui scriitor, oricât de mare, îndată ce el a murit. Mai târziu asistăm, ce e drept, şi la reveniri în atenţie, uneori spectaculoase.
Ileana Mălăncioiu se referea la împrejurarea că Ştefan Bănulescu priveşte cu aceleaşi măsuri "faptele politicienilor din Vest şi din Est", ceea ce era de aşteptat să-i nemulţumească pe gânditorii în şabloane. Trebuie spus că aceste "fapte ale politicienilor" fac obiectul numai al textelor grupate în prima secţiune a cărţii, "Iernile secolului", texte care nu sunt propriu-zis memorialistice. Transcriu reacţii la ce se întâmpla în imediat precum şi reflecţii politice, sociale şi morale ce porneau de la evenimente care, într-un fel sau altul, au marcat epoca.
Faptul ieşit din comun este acela că textele la care mă refer reprezintă un soi de activitate ce ar putea fi numită publicistică pentru sertar. În anii '85, '86, Bănulescu, acest om retras şi zăvorât în tăceri, comenta pentru sine evenimentele zilei, în pagini care în niciun caz nu puteau fi atunci publicate, date fiind deplina lor sinceritate şi spiritul cu totul liber al abordărilor. Moartea lui Cernenko şi lupta pentru succesiune de la Kremlin, venirea lui Gorbaciov la cârma U.R.S.S., întâlnirea la vârf de la Reykjavik, ascensiunea vertiginoasă în Grecia a socialiştilor lui Papandreu, accidentul de la Cernobâl, întâlnirea de la Malta care suscită amintirea Yaltei, acestea şi altele sunt evenimente ale epocii sub impulsul cărora Bănulescu alcătuia comentarii penetrante, acide, comentarii pe care, după ce le redacta, le închidea în cartoane. O procedare unică, sporind cu încă ceva latura de mister a personalităţii acestui scriitor care şi după moarte, iată, ne surprinde cu acţiuni greu descifrabile. Fiindcă acele texte nu erau însemnări de jurnal, cum poate şi alţii au făcut în interval, ci comentarii cu aspect de articol, scrise însă doar pentru a fi scrise. Încă mai surprinzător este că, legate atât de strict de epocă, azi nu ne apar datate, cum s-ar fi putut întâmpla după trecerea atâtor ani plini de schimbări. Sunt proaspete şi în multe feluri anticipatoare, exprimând spiritul acut de previziune al unui scriitor pentru care istoria comportă un sens şi o pedagogie. Mai e apoi în acele texte o critică nedisimulată, şi prin aceasta riscantă, a cotidianului ceauşist, a degradării şi nebuniei instalate în toate domeniile vieţii, o critică pe care nu ştiu s-o mai fi întreprins cineva atunci în termeni atât de radicali. Atât că, odată aşternute, filele incendiare erau încopciate în dosarele autorului, unde au stat închise până ce, azi, le-am putut citi.

Tot ce a strâns autorul în Elegii la sfârşit de secol a fost scris (de fapt a fost dictat, căci orbise temporar) în ultimii ani ai erei ceauşiste, iar paginile propriu-zis memorialistice îşi au şi ele punctul de pornire în aceleaşi realităţi aberante ale acelui răstimp. Epopeea grotescă a maşinilor de scris controlate, cărate de posesori la miliţie pentru verificarea anuală, îl poartă pe autor cu gândul în urmă cu două decenii când, într-un moment ceva mai bun, în care ""revoluţia" se mai potolise", încercase, împreună cu un grup de tineri scriitori să tipărească la Ploieşti "Revista nouă". Proiectul a rămas neîmplinit, căci nu a primit, până la urmă, aprobările oficialităţilor, dar de pe urma acelei aventuri se alesese cu o "maşină de scris muzeală", militară, de marcă germană, "singura amintire palpabilă de la fantomatica revistă de la Ploieşti". Regăsim în evocare spiritul fantast şi ironic bănulescian, personalizând, umanizând obiectele ce dobândesc, în proiecţia sa, o viaţă proprie, fabuloasă: "Când să fi fost fabricată maşina şi când să fi apărut din Germania în România, când s-o fi folosit, cu ce prilej şi la ce fel de lucruri? Sunetul ei cerea încăperi de cazarmă, comenzi scurte, pocnete de pinteni şi poziţii de drepţi, ordine de zi secrete, circulare de urmăriri, avansări în grad sau degradări". Şi, pentru "a încheia cu un zâmbet uşor acele poveşti despre români şi maşinile lor de scris aducătoare de spaimă", memorialistul trimite, în final, la istoria funambulescă a "legendarului Jean Pârvulescu", figură pitorească a diasporei, omul care, ca secretar al preşedintelui Mobutu, se amuza aruncând pe o fereastră a palatului prezidenţial, în fluviul Congo, nu altceva decât maşini de scris. Crocodilii foşgăitori le înfulecau, chipurile, cu mare poftă, iar gurile lor căscate le asemuie memorialistul cu "gurile de crocodil ale controalelor de la Miliţie".

Un portret extraordinar, timbrat de compasiune, i-l face Bănulescu lui Nicolae Velea, confratele ce-şi găsise sfârşitul îngheţat în zăpadă în anii din urmă ai epocii ceauşiste. Vorbeşte despre vulnerabilitatea lui Velea şi deruta care l-a cuprins, culmea, mai ales după ce, la mijlocul deceniului şapte, factorii politici au îngăduit o oarecare mişcare mai liberă în lumea scrisului, aşa numita "vară pragheză". "Ciudat, Nicolae Velea a fost prins de aceste evenimente în zborul lui de fluture şi imobilizat acolo, sus, rătăcind apoi neştiutor după vânt şi conjuncturi, nesimţind bine nici vântul, nici conjuncturile. Era şi înainte de asta incapabil de apărare, deşi fusese comparat în vremea lui de mică şi efemeră glorie cu un bolovan greu şi de neclintit. Comparaţia era inadecvată, mai degrabă se asemăna încă de pe atunci cu lutul moale pe care ploaia îl putea subţia repede, dar frigul îl putea îngheţa". Portretul e împlinit prin evocarea epocii de la "Gazeta literară", unde fuseseră colegi, prin anii '58, '59, şi a unei călătorii din aceeaşi perioadă în satul natal al lui Velea, Tigveni, lângă Curtea de Argeş. Acolo Velea îl convocase la un grandios ospăţ pe care-l da colegilor pentru că-i apăruse volumaşul Poarta, debutul care-l făcuse peste noapte un scriitor cunoscut, aproape o vedetă a lumii literare din acel timp. Bănulescu ajunge în sat cu întârziere, după consumarea festinului, invitaţii ceilalţi plecaseră şi el poate sta în linişte de vorbă cu părinţii lui Velea, învăţători, şi cu fratele acestuia, inginer agronom, într-o ambianţă al cărei principal element sugestiv îl constituie damigenele nenumărate înşiruite de-a lungul pereţilor: "...niciodată n-am văzut atâtea damigene aşezate ca un fel de defileu de statuete de sticlă vârâte în răchită împletită: erau toate, probabil, pline cu ţuică, recolta anului". Dar mai vede acolo ceva: pe poliţele unor dulapuri teancuri de ziare şi reviste deschise la paginile unde erau tipărite articole care elogiau proza lui Velea. Lui Bănulescu această etalare îi pare a fi "un muzeu pretimpuriu şi rău prevestitor".
În 1986 Ştefan Bănulescu medita asupra faptului că şi confuzia naşte eroi, aceasta întâmplându-se nu doar în epoci de conflagraţie şi mari dislocări sociale, dar şi în "vremuri de pace provizorie şi dubioasă", cum erau cele de atunci. Astfel putea trece drept erou al momentului Svetlana Aleluieva, fiica lui Stalin, a cărei fugă în Occident o propulsase în atenţia presei mondiale iar cărţile ei, "nu dintre cele mai strălucite prin inteligenţă", umiliseră tirajele premiaţilor Nobel. Un tipic erou al confuziei fusese şi la noi, pe la sfârşitul anilor '50, scriitorul proletcultist Alexandru Jar, proiectat fără voie, în urma unei înscenări, în poziţia falsă de oponent al regimului Dej. Şi pentru că am pomenit de proletcultism să mai spun că avem despre el de la Bănulescu una dintre cele mai lucid-amare mărturii, lucid-amare pentru că îi aduce în vizor, ca protagonişti ai fenomenului şi totodată victime, pe Bogza, Stancu, Preda, Camilar, Jebeleanu. Erau scriitori totuşi preţuiţi de Bănulescu, atraşi într-un vârtej care-i împingea la o adevărată "sinucidere spirituală". Tânărul Bănulescu participă siderat, ca martor mut, la o înspăimântătoare şedinţă de sumar a revistei "Viaţa românească", desfăşurată cu tot ritualul ideologic ce nu putea lipsi, orchestrat de satrapul literar al epocii Nicolae Moraru. "Tăcerea a urmat lungă în sala mare a revistei după ce Magistrul şi-a încheiat discursul de sumar, mai ales dinspre partea unde se aflau "invitaţii de onoare".
Şi au intrat în joc Beniuc, Jar, Baranga, urmaţi de vocile de tenori ale lui Paul Georgescu, Mihai Gafiţa, precum şi de câteva soprane şi altiste de coloratură, s-o citez numai pe sărmana Veronica Porumbacu. Discuţia devenise o ploaie de fraze, o competiţie cutremurătoare de adulaţii şi jurăminte politice, amestecând în înghesuiala vocilor citate din Dobroliubov, Plehanov, Belinski, Cernâşevski, până şi chiar din Miciurin, deşi acesta n-avea vreo legătură cu literatura seratei amintite, ba unul mai tinerel, de origine rurală, a vorbit despre necesitatea însămânţării porumbului în cuiburi aşezate în patrat şi în mustul zăpezii". "Un ciudat spectacol, conchide memorialistul, de existenţe tăiate şi rupte în două".
Cartea aceasta de memorii neconvenţionale este mai bogată decât am reuşit să arăt aici (nu m-am referit la epistolarul comentat, la jurnalul voiajului italian şi la altele) şi sper ca măcar mai târziu, dacă nu acum, să i se recunoască însemnătatea reală.


Ştefan Bănulescu, Elegii la sfârşit de secol, Editura Allfa, Bucureşti, 1999.